Încă un roman ”de generație”

Am scris mai de mult despre două romane pe care le-am considerat ”de generație” − desigur, fiecare cu a lui: Travesti (1994) și Morții Mă-tii (2012). Stilurile diferite se adecvau perfect paradigmelor pe care le ficționalizau. Mircea Cărtărescu scria un roman etajat simbolic, complicat prin jocul (post-modern) dintre autobiografie, psihanaliză și poveste pură, cu o largă deschidere hermeneutică, așa cum e mai toată proza lui. Era romanul adolescenților din comunism și, totodată, in nuce, prozopoemul Scriitorului-larvă, un fluture-pupă aflat mereu în extindere, eventual una dezvoltată, concentric, în romanele următoare (Solenoid pare vârful), înghițind oniric istorii și spații (”Cui îi păsa de UTC, de televizor sau de ziare? Cine făcea cel mai mic efort să-nțeleagă lumea în care trăia? Magnetofonul, ceaiurile, discurile jerpelite, revistele porno erau realitatea”). La polul celălalt, Un Cristian dădea și el un bildungsroman fragmentar, dezabuzat, aspru și direct în limbaj, un fel de manifest post-fracturist al adolescenței ”democrate” (nouăzeciste, douămiiste etc.) care evita fasoanele retorice și conștientiza autoepuizarea literaturii (”Suntem generația care a citit pe acoperișul acestei / facultăți. / Auzi Levantul? Totul începe și se termină aici. / E vânt potrivit până la tare, o să cădem de foarte de sus. / Foarte de sus și foarte tare, ca o pauză de respirație. / Nu-i nimic, și-așa în șanțurile din curtea interioară / Nimeni nu-și va mai aminti de noi.”)

În acest context așez Muzici și faze al lui Ovidiu Verdeș (Polirom, Iași, 2016, ediția a III-a), apărut, într-o primă ediție, în 2000. E, la rându-i, ca și cel al lui Cărtărescu, romanul adolescenților din ultimele decenii comuniste (evenimentele se petrec în câteva zile ale lui iunie 1978, la finalul anului școlar), numai că, spre deosebire de ilustru-i predecesor, romanul lui Verdeș nu mizează pe culoarea puternică a ambiguităților psihanalitice ori simbolice. La fel de bine, dar ”altfel”, mai puțin programatic și cu o ”curgere” clasică, el ridică încă o dată vălul de pe lumea aceea, recompunând-o spectaculos prin cuvintele unui martor implicat. E lumea tinerilor care cucereau subtil și clandestin o libertate refuzată, înăuntrul unei țări a cărei etanșeitate socio-politică avea exact atâtea spărturi cât să simți adierea adevăratei libertăți, dinspre vest. Muzica rock (din acest punct de vedere, textul e o enciclopedie a vechilor maeștri cu plete și chitare de pe viniluri, casete și benzi de magnetofon), prietenii, iubitele, taberele școlare, atmosfera de la școală, cea din cartiere, de pe străzi și din familii sunt tot atâtea puncte nodale în jurul cărora gravitează protagoniștii ”iepocii”: personajul-narator Tinuț; iubita lui, Hari; vecinul și mentorul mai mare, Bodi; gașca de puști de la bloc; colegii dintr-a IX-a, de la un liceu bucureștean și interlopii de la ”Parașuta”, cofetăria unde se-ntâlnesc mai toți cei importanți. Fiu unic al unui cuplu de medici, îndrăgostit ezitant și încă pur (voga dezvirginării rapide nu se concretizează, în cazul său), talentat la română și ahtiat după comorile sonore din catalogul prietenului Bodi, Tinuț ține în fața cititorului un lung monolog, în argoul specific (o performanță stilistică a autorului, susținută peste 400 de pagini!), despre tot ce i se-ntâmplă în preajma vacanței de dinaintea clasei a X-a, după care-l aștepta decisivul examen ”de treaptă”. Talentul său narativ, analog celui din Cum mi-am petrecut vacanța de vară al lui T.O. Bobe, generează nu doar substanța consistentă a unui splendid discurs, el e și pe măsura unei anume interiorități. Disponibilitatea discret intelectuală (nu degeaba majoritatea lucrurilor se-nvârt în jurul completării unui caiet-oracol) face ca evocarea să fie fluentă și nostalgică, iar materia ei să amestece cu virtuozitate feluritele adâncimi ale realității. Personajul-narator povestește năvalnic, monologul său e work in progress, dar nu numai atât. El rememorează secvențe antologice, deschide și închide vise, imaginează contrafactual alternative la prezent și comentează dezinvolt. Într-un cuvânt, privește lumea cu naivitatea prolifică și amorală a vârstei. Nu lipsește umorul și, adesea, se râde gâlgâitor la multe dintre scene. Comicul e stors când din situațiile cu adevărat hazlii, când din felul specific în care sunt relatate. Versatilitatea verbală și afectivă a acestui adolescent exponențial, pentru timpul său, i-a transformat locvacitatea într-o bijuterie literară.

Dacă un ”roman de generație” se definește prin naturalețe, curaj narativ, putere de cuprindere, precizie a decupajului istoric și o bună doză de prospețime referențială, atunci Muzici și faze le are pe toate. Valoric vorbind, e încă un roman greu de ocolit, unul cuceritor, prin ”faze”, și savuros, prin ”muzicile” limbajului.

(text apărut în vară, în revista ”România literară”)