Ieşi din rând! – 25

Câte ceva despre bunic

Întotdeauna se găseşte cineva care să-ţi strice ziua. Credeam că lucrurile se îndreaptă şi o să-mi văd de ale mele ca până atunci. N-a mai apărut papiţoiul de comis voiajor, ci un babalâc încotoşmănat, cu pantalonii boţiţi şi cu ditamai gentoiul sub braţ. Iar voia să mă verifice, şi-a întins pe toată masa hârţoagele pe care le confrunta cu hârtiile contabilei. Zicea că-i trimis de un procuror. A rămas toată ziua, nu s-a ridicat de la masă nici când şi-a desfăcut ditamai sandviciul înfăşurat în serveţele colorate. Dădea din cap mereu şi bombănea. La sfârşit mi-a spus că n-o să mai vină, că mai departe nu-i treaba lui.

Am înţeles ce nu spusese a doua zi, adică n-am înţeles, pur şi simplu am văzut unde bătea. A apărut un tip care s-a dat drept procuror, sau poate o fi fost, nu mi-a trecut prin cap să-i cer să se legitimeze, a sigilat seiful în care ţin actele şi m-a informat că sunt sub anchetă. Am sărit cu gura pe el.

• Hei, tataie, cum se mănâncă tâmpenia asta?

M-a privit ca pe-o gânganie:

–    Lasă pliscul. Tataie e tac-tu, dacă mai trăieşte. Eu sunt dom’ procuror. Şef. Nu pleci nicăieri din oraş.

Mor după oamenii care se uită la mine de parcă aş fi duşmanul lumii. Ce rost avea să-i mai spun că ori e prost, ori face jocul cuiva, din moment ce eu sunt în regulă cu toate? Cum să fie şef şi să vină la mine, să mă ia la întrebări ca ultimul pârlit? N-are subalterni? Pute prea tare!

Mi-a lăsat o citaţie, să mă prezint la procuratură, acolo au să mă întrebe mai multe. Ştiu că dacă nu mă duc de bună voie, trimit gaborii după mine. Nu înţeleg de ce-o fac, dar m-am dus, dacă tot n-am nimic de ascuns.

M-a întrebat toate prostiile din lume. Nu te plictisesc cu ele. Ce-a fost taică-meu, de unde am magazinul, cum de l-am primit aşa de uşor înapoi după 90, de unde îl aveau bunicii. Dacă voia neapărat să-i fac arborele genealogic, m-am încăpăţânat şi eu şi i-am vorbit despre ce-au făcut mai toate rubedeniile, sunt multe al dracului, nu-mi păsa că se străduia să mă întrerupă din când în când. Pe urmă m-a lăsat să trăncănesc, se gândea la altele. La începutul secolului trecut, străbunicii şi-au vândut perechea de boi să emigreze în America, să facă bani. Şi-au crescut copiii acolo fără să înveţe o boabă americăneşte şi s-au întors după povestea cu Dillinger, care a făcut înconjurul lumii, pentru că fuseseră implicaţi pe departe, fără vreo vină. Bunicii au cumpărat magazinul şi un rând de case în care au chemat să locuiască toate rudele. Strada era a noastră şi aşa e ştiută şi acuma. Unde locuieşti? Pe AluiCiolacu, nici nu mai contează că-n acte şi-n cărţi îi zice altfel. Tata şi vreo doi unchi au ajuns pe frontul de est, de unde s-au întors betegi, şi au putrezit câţiva ani în închisoare, pentru că-i înfruntaseră pe comunişti. Cea mai mare parte din viaţă tata şi-a petrecut-o pe front sau în puşcărie, ajunsese să urască pe toată lumea, nu se mai înţelegea cu nimeni, a mai lucrat vreo câteva luni la o fabrică de lumânări, de unde a împrumutat o daltă să-şi cioplească un scaun, a fost dat în gât, cică ar fi furat-o, a fugit în munţi când erau pe cale să-l ridice din nou şi n-a mai auzit nimeni de el. Am fost convins mereu că l-au mâncat fiarele, deşi bunica spunea că intrase în grupul lui Spiru Blănaru sau poate al maiorului Domăşneanu şi l-au împuşcat o iarnă mai târziu securiştii. Eu abia mă născusem, ce ştiu mi-au spus maică-mea şi, după ce a murit ea de oftică, bunica. De toată agoniseala s-a ales praful, rubedeniile adunate pe aceeaşi stradă au început să şuşotească despre un blestem abătut asupra neamului, s-au risipit care încotro să scape, le-am mai văzut o singură dată, la înmormântarea bunicii, unii-s la Timişoara, alţii la Lugoj, la Orăştie, mai mulţi prin satele Banatului, dar şi mai mulţi au fugit în fel şi chip care în Serbia, care în Germania, care în America, pe urmele străbunicilor, n-au vrut cu nici un chip să se mai întoarcă în oraş după ce-a căzut Ceauşescu, nici măcar să-şi recupereze agoniseala prăduită de comunişti, să fie de sufletul morţilor, ziceau. Îmi place grozav să descriu arborele familiei, am verişori că umplu un caiet cu numele lor, am toate datele strânse într-un biblioraft de pe vremuri, parcă intru în altă lume în care se mai petrec miracole şi aştept să se pogoare unul şi asupra mea. Dar aici şi acum sunt singur cuc. Bunică-mea a fost convinsă până în clipa morţii că roata se întoarce, îmi spunea fără încetare ce să fac cu averea, cum să-mi chem neamurile înapoi, să rămânem uniţi. Îmi spunea, mai ales, să nu fiu dependent, când o să-mi dau seama ce înseamnă asta, zicea, o să mă simt în sfârşit liber. Oful ei cel mare era că moare fără să mă vadă însurat, era convinsă că numai o femeie o să mă ţină acasă, i se părea că semăn prea mult cu taică-meu şi bunicu-meu, cu dor de ducă. Când m-am dus la primărie, prin nouăzeci şi ceva, cu toate actele de proprietate pe care le scosesem din fundul unui cufăr, ăia s-au crucit, domnu dragă, nu putem să vă dăm toate casele înapoi, rămân oamenii pe drumuri, ce să faceţi cu o stradă întreagă? Casa în care aţi locuit cu bunica mai treacă-meargă, dar nimic mai mult. N-am insistat pentru că îi ştiam de mic pe vecinii mutaţi în locul rudelor. O mulţime de oameni a făcut atunci bani repede şi uşor vânzând casele recuperate, alţii s-au dat investitori pricepuţi, când de fapt erau purtaţi de val, ştiu şi eu ceva legi economice, puteam să mă pricopsesc, nu glumă, am preferat să ţin magazinul bunicii ca pe vremuri, cu altă marfă. Mi-ar plăcea să apară o dată şi să mă vadă între CD-uri, visând în scaunul ei cu spătar înalt, învăluit în muzica revărsată din patru boxe. Procurorul căsca gura la mine, nu mai nota nimic, după multă vreme s-o fi plictisit să mă asculte, mi-a zis scârbit:

–   Nu asta te-am întrebat.

La sfârşitul zilei obosise. Sau nu mai ştia ce să facă.

–   O să-ţi dau un mandat, a zis. Rămâi noaptea asta în arest, eşti periculos. Semnează hârtia asta.

M-au apucat dracii pe loc.

–   E o glumă prea proastă. Nu semnez nimic. N-aveţi dreptul să mă reţineţi, n-aveţi nimic împotriva mea.

–   Găsim noi.

–   Chemaţi-mi avocatul, am spus foarte calm, spre surpriza procurorului. Habar n-avea că am deja un avocat, care a sosit într-un sfert de oră.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: themirrorpure.com)