Dan Romașcanu Nu sunt un adept înflăcărat al zicalei „Despre morţi numai bine!”. Nu cred că plecarea dintre cei vii a unui om important îi amplifică faptele peste ceea ce a realizat atunci când era în viaţă şi nici nu cred că îmbunătăţeşte cu ceva biografia unui om neînsemnat. Nu cred că moartea şterge greşelile mai mici sau mai mari pe care le facem cu toţii în viaţă, şi cu atât mai puţin crimele pe care unii le vor fi comis. Există desigur o reticenţă decentă în a nu îngreuna doliul familiei sau al prietenilor în momentele grele ale pierderii cuiva apropiat, dar aceasta nu justifică în ochii mei făţărnicia multora dintre laudele cu care sunt încărcaţi cei care au plecat recent dintre noi tocmai din partea celor care nu i-au apreciat, uneori chiar le-au fost rivali sau adversari amari. Cât despre vorbe de apreciere sau fapte de sprijin, cred că ele au mai multă valoare atunci când se întâmplă în timpul vieţii.
Cele scrise mai sus sunt valabile şi pentru politicieni, categorie faţă de care am, ca mulţi alţii, adânci reticenţe cauzate de multele dezamăgiri pe care mi le-au produs de-a lungul anilor. Clasele politice se află cam în toate părţile lumii astăzi, cam la coada preferinţelor şi a încrederii pe care le-o acordă în sondaje, dar şi în procente de participare la voturi, populaţia ţărilor democratice. Se poate vorbi despre o adevărată criză morală, poate sistemică, poate funcţională a democraţiilor liberale în acţiune. Rar se întâmplă ca plecarea dintre cei vii a unui conducător politic ales democratic să producă în ziua de astăzi regrete sincere şi un sentiment de vid între cei care sunt lăsaţi în urmă.
(sursa fotografiei: http://www.timesofisrael.com/liveblog-september-30-2016/)
Şi totuşi, este ceea ce s-a întâmplat acum câteva săptămâni la moartea lui Shimon Peres, fostul preşedinte şi prim-ministru al Israelului, decedat la 93 de ani, în urma unei scurte suferinţe produse de un atac cerebral. La moartea sa, Shimon Peres a adunat nu numai elogiile aşteptate în toate formele media tipărite, audio-vizuale sau pe Internet, şi regretul sincer al populaţiei (în principal a celei evreiești, dar nu numai) a Israelului, ci a reuşit să aducă împreună la funeraliile sale conducători de stat şi politicieni despărţiţi de diferenţe ideologice profunde şi interese geo-politice antagoniste, ca şi rivali politici care nu se mai întâlniseră de multe luni sau ani de zile (de exemplu actualul prim-ministru al Israelului, Benjamin Netanyahu şi preşedintele Autorităţii Palestiniene Mahmoud Abbas). Elogiile s-au succedat, desigur, şi înainte, dar şi în timpul funeraliilor, dar chiar şi ascultarea sau citirea lor şi nuanţele sau faţetele personalităţii lui Peres pe care fiecare dintre vorbitori a ales să le sublinieze au pus în evidenţă şi deosebirile de concepţie dintre aceştia, dar şi faţetele diferite şi evoluţia în istorie a politicianului dispărut. Dacă actualii conducători ai Israelului au ales să se refere mai ales la meritele lui Peres în înfiinţarea şi dezvoltarea statului Israel, oaspeţi din afara Israelului, cum a fost preşedintele Obama (aflat doar la a doua sa vizită ca preşedinte în Israel), sau personalităti locale, ca scriitorul Amos Oz, au preferat să se refere la aportul sau în realizarea păcii dintre Israel şi o parte dintre vecinii săi, proiect încă aflat în evoluţie şi evident neterminat.
Voi relata în acest articol câteva aspecte poate mai puţin cunoscute despre contribuţiile lui Peres la dezvoltarea tehnologică (civilă şi militară) a Israelului şi la devenirea „naţiunii Start-Up” – o cultură de iniţiativă tehnică dublată de îndrăzneală economică şi simţ practic (folosesc termenul din cartea „Start-Up Nation” a lui Dan Senor şi Saul Singer care poate fi descărcată la http://estadpe.com/successfull_negotiation/start-up_nation_the_stor.pdf)
(sursa imaginii: http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4649805,00.html)
Biografia politică a lui Shimon Peres este departe de a fi lipsită de contradicţii. Născut în 1923 în familia Perski într-un sat polonez (aflat astăzi în Bielorusia), viitorul politician a ajuns în Palestina mandatară la vârsta de 11 ani, în cadrul valului de emigrare datorat ascensiunii fascismului din Europa interbelică. Întreaga familie rămasă în urmă pe vechiul continent a pierit în Holocaust. Ajuns în adolescenţă într-un kibbutz de orientare socialistă, Shimon Peres şi-a început activitatea politică participând la „cucerirea” de către socialiştii din mişcarea MAPAI a controlului organizaţiilor sioniste de tineret. Împreună cu colegul său de generaţie, Moshe Dayan, a fost remarcat de Berl Katznelson şi de David Ben-Gurion, conducători de stânga ai mişcării sioniste. Spre deosebire de Dayan, Peres nu a avut o carieră militară pe câmpul de lupta, dar responsabilitățile sale în perioada premergătoare şi din timpul Războiului de Independenţă din 1948-49, care a consfinţit naşterea statului Israel, au fost nu mai puţin importante, el fiind printre cei care au procurat armamentul şi tehnica de lupta care au permis organizaţiilor para-militare evreieşti să devină o armată bine dotată, în timp una dintre cele mai bune armate din lume. Cum am numi astăzi un asemenea personaj? Poate … tehnocrat!
Cariera politică începută în acea perioada a folosit din plin talentele organizatorice şi logistice ale tânărului care, la doar 30 de ani, devenea Director General al Ministerului Apărării. Dotat cu talent în construirea de relaţii personale şi la limbi străine (deşi pe toate le vorbea cu un puternic accent evreiesc polonez, inclusiv ebraica) a reuşit în scurtă vreme să creeze o relaţie specială cu Franţa celei de-a IV-a Republici, achiziţionând în special tehnică aviatică şi nucleară. În paralel a contribuit la înfiinţarea unei industrii militare israeliene independente. La un deceniu după independenţă, Israelul, ţară construită de evreii în majoritate supravieţuitori ai Holocastului sau proveniţi din ţările musulmane din nordul Africii şi sud-vestul Asiei, era deja o putere militară regională, cu o industrie militară competitivă în multe sectoare cu cea a super-puterilor. Aceste realizări şi atingerea capacităţii nucleare îi sunt atribuite în mare măsură lui Shimon Peres.
(sursa imaginii: http://jewishbusinessnews.com/2016/09/28/israels-9th-president-shimon-peres-dead-at-93/peres-sitting-signing-the-oslo-accords-with-palestinian-leader-yasser-arafat-us-president-bill-clinton-and-israeli-prime-minister-yitzhak-rabin-looking-on-photo-avi-ohayon-gpo/)
Cariera sa politică a continuat în cadrul Partidului Muncii, în care a fost văzut de mulţi ca fiind urmaşul preferat şi desemnat al lui Ben-Gurion (deşi acesta părăsise partidul). Rivalul său cel mai important a fost vreme de decenii Yitzhak Rabin şi această rivalitate a fost marcată de conflicte personale, lupte subterane între tabere rivale şi manevre de culise care i-au măcinat pe cei doi şi au slăbit unitatea mişcării socialiste israeliene. Rabin a avut câştig de cauză la începutul anilor 70, după ce Golda Meir a fost nevoită să demisioneze de la şefia guvernului în urma semi-eşecului israelian din războiul de Yom Kippur. După un scandal politic personal în care a fost implicată soţia lui Rabin, Peres a ajuns şef al Partidului Muncii exact în momentul în care, în 1977, alegătorii israelieni au întors spatele stângii, alegând primul prim-ministru de dreapta în persoana lui Menachem Begin. Peres a căpătat în acei ani un stigmat de „loser” – pierzător sau incapabil de a învinge, şi realitatea este că deşi a fost de două ori prim ministru, niciodată nu a câştigat alegerile populare în mod clar. Poporul l-a iubit doar spre sfârşitul carierei sale politice, în 2007, când la peste 80 de ani avea să fie ales în postul ceremonial de preşedinte al Israelului, reabilitând această poziţie importantă ca simbol după dezastruoasa prestaţie a precedesorului sau, Moshe Katsav, implicat în câteva cazuri de agresiuni sexuale pentru care, de altfel, a şi ajuns în închisoare. Cea mai mare realizare a carierei sale politice, acordurile de pace de la Oslo care au inclus recunoaşterea reciprocă de către Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, încetarea ostilităţilor şi începutul unui proces de pace care ar fi trebuit să ducă la o pace definitivă, Peres le-a realizat nu ca prim-ministru, ci ca ministru de externe în guvernul condus din nou de Rabin. După asasinarea acestuia în 1995, Peres a fost din nou prim-ministru intermediar pentru jumătate de an, dar a pierdut alegerile din primăvară lui 1996 în faţa tânărului rival Benjamin Netanyahu.
(sursa imaginii: gettyimages.com.au/photos/israeli-industry?sort=mostpopular&excludenudity=true&mediatype=photography&phrase=israeli%20industry)
Să revenim la prima perioadă în care Peres a fost prim-ministru, cea dintre 1984 şi 1986. Alegerile din vara anului 1984 creaseră un parlament (Knesset) cu un echilibru perfect 50-50 între stânga şi dreapta, şi singura soluţie de guvernare a fost o „mare coaliţie” în care şefii celor două blocuri (Shimon Peres şi Yitzhak Shamir) au ocupat fiecare timp de doi ani postul de prim-ministru. Starea economică a Israelului era precară, cu o inflaţie de peste 400% pe an, cauzată de politicile populiste ale dreptei care guvernase între 1977 şi 1984. Anul lui Orwell, 1984, a fost şi cel în care am ajuns şi eu în Israel, ca emigrant din România. Şocul cultural-economic a fost enorm. Nimic nu semăna cu ce lăsasem în România. Faţă de penuria anilor 80 de la noi, atunci, vedeam magazine excelent aprovizionate, un belşug aparent care ne lua ochii. Vedeam însă şi cum preţurile săreau de la o zi la alta cu zeci de procente, cum valoarea stipendiei pe care o primeam ca noi imigranţi se „topea” aproape imediat ce o primeam în mână. Peres are marele merit de a fi luat o serie de iniţiative curajoase în vara anului 1985 (împreună cu ministrul liberal de finanţe Yitzhak Modai şi cu guvernatorul băncii naţionale Michael Bruno) care au inclus stabilizarea monezii naţionale, îngheţarea salariilor, controlul importurilor, reducerea cheltuielilor guvernamentale, investiţii în sectoare cheie şi mai ales în modernizarea infrastructurii economice şi financiare, care au dus la stabilizarea economiei pe termen lung. Până astăzi, această redresare economică este considerată un model de stabilizare şi ieşire din spirala inflaţionară, de colaborare între toate sectoarele sociale şi economice (guvernamental, privat, sindicate) pentru un scop economic comun.
Se petreceau în acei ani şi alte fenomene economice care direct sau indirect mi-au influenţat şi mie viaţa şi cariera profesională. Industria israeliană continuase să se dezvolte, dar în mare măsură se baza pe sectorul de stat şi cel sindicalist – o invenţie economică în care sindicatele jucau şi rol de proprietar de mari industrii, puţin întâlnită în afară Israelului. Viabilitatea acestui sistem era pusă sub semnul întrebării într-o lume în care modelele ultra-liberale susţinute de administraţiile lui Ronald Reagan şi guvernele lui Margaret Thatcher propulsau iniţiativa particulară şi proprietatea marilor corporaţii. Industria militară continuă să joace un rol important, cu proiecte cum a fost avionul de luptă de „generaţia a 4-a” Lavi, conceput de industriile aviatice israeliene. Concepţia sa modernă se datora în mare parte inventivităţii unor generaţii de ingineri tineri, specialişti în domenii diferite, de la chimie şi prelucrarea metalelor până la electronică, avionică şi calculatoare, mulţi formaţi în armată şi absolvenţi ai prestigioaselor universităţi tehnice israeliene. Proiectul cerea însă şi un efort economic considerabil, prea mare pentru o ţară totuşi cu capacităţi economice şi financiare reduse ca Israelul. În 1987, la un an după ce Shimon Peres părăsise scaunul de prim-ministru pentru a deveni ministru de externe, şi apoi în postul de ministru de finanţe omul cel mai influent în economia israeliană, proiectul a fost întrerupt, nu în mică măsură datorită presiunii aliaţilor americani, care pe de-o parte finanţau în parte proiectul, pe de altă parte vedeau în el o concurenţă extrem de periculoasă pentru propriile industrii aeronautice şi miliare. Două din cele cinci prototipuri construite au zburat, se pare cu rezultate excelente. Multe dintre concepţiile ergonomice, de avionică, şi alte tehnologii s-au regăsit în proiecte similare ale altor ţări şi au fost reutilizate în anii şi deceniile care au urmat.
(sursa imaginii: http://www.haaretz.com/israel-news/peres-mark-zuckerberg-launch-president-s-international-facebook-page-1.416881)
Impactul anulării proiectului Lavi a fost simţit imediat de piaţa de muncă din Israel şi din alte părţi ale lumii. Efectul imediat a fost negativ, căci mii de specialişti s-au trezit peste noapte fără lucru. O parte dintre ei au fost redirecţionaţi spre alte industrii militare, dar era vorba despre o minoritate, căci nu mai existau antreprize de amploarea proiectului naţional care fusese anulat. Un procent însemnat dintre ei a participat la crearea start-up-urilor şi printre ele multe erau în domeniul comunicaţiilor digitale (companii ca Telrad sau Tadiran-communications), a dezvoltării de micro-electronică pentru comunicaţii (companiile americane Intel şi Motorola printre altele au deschis în Israel filiale de proiectare şi producţie cu sute de angajaţi în acei ani), şi a reţelelor de comunicaţii şi Internetului, domeniu de activitate aflat la începuturile expansiunii ca produse şi servicii (Fibronics, sau grupul RAD-Binat din care făcea parte şi compania LANNET la care am lucrat din 1989). Era vorba despre o combinaţie unică între o excelentă şcoală inginerească locală întărită prin expertiza imigranţilor (în acei ani se deschideau şi porţile Uniunii Sovietice), spiritul de iniţiativă al unei generaţii neinhibate, ba chiar revoltate împotriva birocraţiei economiei de stat, deschiderea şi comunicarea cu lumea, şi o ambianţa economică în care iniţiativa şi în special cea tehnică era încurajată şi uneori chiar finanţată. După sfârşitul anilor 80, guvernele israeliene de orice orientare şi-au redus participarea ca proprietari direcţi şi au preferat să investească în programe de susţinere a inovaţiilor şi a iniţiativei particulare.
Numele lui Shimon Peres este din nou legat de toate aceste transformări, deşi nu a fost singurul care a contribuit la ele. Economia israeliană a păstrat până astăzi o dinamică şi o adaptabilitate remarcabile care i-au permis să treacă cu o relativă uşurinţă perioadele de crize succesive ale economiei mondiale, iar politica financiară de stabilitate începută de Peres, Modai şi Bruno în vara lui 1985 se poate spune că este continuată până astăzi. În anii din urmă ai carierei sale politice, Shimon Peres a continuat să susţină activitatea economică tehnologică, devenind un campion al colaborării economice interne cu sectorul arab al economiei israeliene şi cu instabilii parteneri şi vecini palestinieni, al colaborării regionale cu statele arabe şi al participării în economia globală deschisă. S-a întâlnit în aceşti ani cu lideri ai revoluţiei high-tech şi ai unor companii că Microsoft, Google şi Facebook, a fost printre primii politicieni israelieni care a înţeles importanța reţelelor sociale şi le-a folosit în comunicarea cu cetăţenii lumii.
L-am admirat personal pe Shimon Peres pentru o trăsătură de caracter care pentru mine constituie un model de comportament şi abordare – este vorba despre atitudinea sa întotdeauna pozitivă şi constructivă, despre optimismul de neclintit, despre credinţa că pacea şi colaborarea sunt nu numai necesare, dar şi singura alternativă realistă, că niciodată nu trebuie abandonată căutarea soluţiei problemelor celor mai grele, a binelui, a frumosului. L-am văzut în persoană de două ori, odată prin 85-86 când era prim-ministru şi a venit să viziteze întreprinderea de high-tech unde lucram şi altădată mulţi ani mai târziu, când devenise preşedinte, la un spectacol de teatru. Era un enciclopedist, un om de mare cultură, cu lecturi alese şi intense. Nu am votat întotdeauna pentru el, nu mi-au plăcut multe dintre actele şi alianţele sale politice, dar l-am admirat şi l-am susţinut atunci când a luat calea păcii, şi i-am apreciat contribuţia în construirea unui Israel puternic şi avansat economic şi tehnologic.
Nu a fost un politician perfect, dar a fost cel mai bun pe care l-am cunoscut.
