Răfuieli de cartier (III)

Fragment din capitolul VII al romanului Pe malul de lut al fluviului

Ce spuneai mai devreme? îl întrebă Fane, nedeslipindu-şi privirea afectuoasă de pe volumul cartonat, de culoare roşie, pe care aterizase micuţul papagal, după ce zburase de pe lustră.

 -Că ar trebui să renunţi la ţigări. Văd că papagalului îi place poezia. S-a aşezat pe Walt Witman. Nu l-ai învăţat încă să citească? Aţi putea să recitaţi împreună. Ce tare ar fi, nu  crezi? Doi papagali care recită!

-Ha-ha! Ce glumă bună! Gâdilă-mă pe tălpi ca să pot râde. Numai pe roşu se găinăţează, golanul! rânji Fane.

Apoi se burzului:

-La ţigări nu pot să renunţ, doar ţi-am zis de atâtea ori, nu mă mai freca la icre. Eu îţi vorbeam de romanul scris de individul ăsta care, zici tu, are ambiţia de a reînvia o lume dispărută din care am făcut parte şi noi. Cui, pălăria mea, crezi că i-ar păsa de mine sau de tine? Suntem nişte relicve, Ioane! Ce zic eu, relicve? Alea măcar sunt duse la muzeu. Tâmpită creatură mai eşti! Două junghiuri de moşi expiraţi, asta suntem! Problema noastră este că am murit, dar nu ne dăm seama încă. Ne mişcăm prin viaţă cu încetinitorul, ca nişte morţii vii. Am făcut degeaba umbră pământului! concluzionă furibund Fane, abia mai reuşind să respire.

Poate tu eşti un zombi, prietene! Eu am de gând să fiu cât se poate de viu până la sfârşitul zilelor mele, ar fi vrut să-i răspundă. Eu am doi copii, ratatule! Las ceva în urma mea, dar tu? În afară de asta voi trăi şi pe mai departe ca personaj în cărţile scrise de noul meu prieten, prozatorul, aşa să ştii, tâmpită creatură! Aşa cum vei trăi şi tu, nerecunoscătorule! ar fi vrut să-i mai spună, la fel de furios, întorcându-i apelativul favorit. Tăcu însă, muşcându-şi buzele.

Prietenul continuă să vorbească mai calm, după ce respiră adânc, cu gura căscată, ca peştele ieşit deasupra apei:

-Cartea-i o însăilare de doi bani, după părerea mea, iar autorul nu-i decât un cretin care habar nu are despre ce scrie. De exemplu, ce zice la sfârşitul hârţoagei despre Teu nu stă deloc în picioare. A fost arestat, foarte adevărat, dar adaugă că nimeni nu a mai auzit de el după aceea.

-Şi nu-i aşa?

-Nu prea. Imediat după ce ăia de pe Chicuş v-au caftit…

-Numai pe George l-au ars.

-Lasă-mă dracului să mănânc tot rahatul! se inflamă brusc Fane.

Adăugă, calmat la fel de repede:

-Vorbesc eu acum, nu-i clar? Nu mă mai întrerupe, că-mi bag picioarele! După ce George şi-a luat-o nevinovat, tu cu Izu v-aţi topit. Adevărat?

-Indubitabil! aprobă rânjind Corban.

Nu avea de gând să supere un om bolnav, irascibil tot timpul, care era convins că nu mai are de ce să trăiască. Timpul supărărilor de altădată, când nu vorbeau cu anii, trecuse. Oricând unul din ei ar fi putut da colţul, fără să ştie unul de altul. Aşa gândea Corban, înghiţind jignirile care altădată îl scoteau din sărite, răspunzându-i atunci cu aceeaşi monedă şi jurându-şi să nu-i mai vorbească vreodată. Aveau însă prea multe amintiri comune legate de nebuniile tinereţii, de femeile din viaţa lor mai ales. Din păcate, se întâmplase ca una dintre acele femei să fie iubită de amândoi, nu în acelaşi timp, evident. Vrânceanu a luat-o apoi de nevastă şi asta nu prea l-a făcut fericit pentru multă vreme. De câte ori se îmbăta îl apuca gelozia, nu conta că era vorba de trecut.

-Ai căutat aseară în dicţionar cuvântul ăsta? îl întrebă sarcastic, alungându-i gândurile.

Continuă, după ce îl privi dispreţuitor câteva clipe:

-Dacă vrei să ştii, evenimentele s-au cam precipitat atunci. La o săptămână după ce te-ai uşchit, lăsându-l ca un laş pe George s-o încaseze în locul tău, Teu a ieşit din frână[1]. M-am mirat că a scăpat după numai un an, dar nu l-am întrebat ce croşetase la pârnaie. Nu era treaba noastră dacă-şi sifonase[2] complicii din spargerea de la depozitul din Piaţa Veche sau dacă hâise pe vreun şantier al patriei, reducându-şi astfel cotolanii[3]. Auzind de la frate-său, Puiu, ce s-a întâmplat în lipsa lui, s-a înnegrit la faţă. Ne-a adunat pe toţi, care au fost de găsit, în curtea bisericii Precista, întrebându-ne dacă nu vrem să-i aranjăm pe maramoii[4] de pe Chicuş. În acei ani, cel puţin un sfert dintre locuitorii străzii Dumitru Chicuş erau evrei. Ştiu asta de la nea Şuli, care a trăit cu bătrâna o vreme. Parcă ţi-am mai zis că era evreu. Lucra la bâlci, iar când era în lovele ieşea mereu la interval, băgându-mi pe blat, să nu vadă mama, câte o albastră[5] în buzunar. Odată, când aveam vreo zece ani, m-a luat cu el la restaurantul „Olimpic”, unde cânta la acordeon Zăuşilă. Cu cine crezi că am stat la masă? Cu Marele Iozefini, care venise cu circul în oraş. Mai era cu noi un medic celebru din Galaţi, scund şi borţos, nu mai ştiu cum îl chema. Iozefini se cunoştea cu Şuli din tinereţe, erau cam în aceeaşi branşă, dar la nivel diferit, se înţelege. Când doctorul s-a ridicat ca să plece, după ce l-a lăsat să se îndepărteze puţin, Iozefini a strigat după el, întrebându-l dacă nu şi-a uitat ceva. Îi săltase portofelul şi ceasul de la mână fără ca ciumetele[6] să se prindă. Bun băiat a fost nea Şuli, Dumnezeu să-l odihnească! Mi-a ţinut loc de tată, dar s-a cărat din viaţă cam repede. Prea era sugativă. Drojdier meseriaş, nene! Turna numai tărie pe goarnă, de vin şi bere nu se atingea. Asta l-a şi terminat. Cum îţi spuneam, Teu ne-a mobilizat. „Bă, tâmpiţilor, trebuie să-i cotonogim pe bulangii”, a mai adăugat el. Nu se punea problema urii de rasă, să ne înţelegem, că doar aveam şi noi evreii noştri, ştii bine, pe Bercu şi fraţii Beker. De rivalitatea dintre două găşti era vorba. Numai că atunci când a sunat adunarea, nu eram porniţi pe treabă decât câţiva.

-Care anume?

-Eu, Teu cu doi dintre fraţi, Puiu şi Fuţi, Şoni, Iezimea, care iniţial se dăduse la fund, dar când a auzit că vine Şoni, a apărut şi el, ştii că erau aproape nedespărţiţi, şi un purisan[7], şofer de meserie, pe care Teu îl cunoscuse mai demult, la ţuhaus[8], Sile îl chema. Ăsta, să nu-ţi vină să crezi, a venit la adunare cu o dubiţă rablagită, ruginită pe la toate încheieturile, un teveu[9], îmi pare. Apăruseră teveurile pe atunci?

-Cred că da. Pot să mă uit pe internet, dacă te interesează.

-Nu-i nevoie. M-ai înnebunit cu internetul ăsta! Crezi că te face mai deştept calculatorul? Tot ciocârlan venit de la Mârla rămâi, n-avea grijă! Las-o jos! Era un microbuz, fără îndoială. Ne-am suit deci cu toţii în maşină. Nea Sile, un tip mărunţel, uscat şi crăcănat, cu freza linsă, pieptănată într-o parte ca Hitler, şi cu meclă cenuşie de şobolan, de pe care te fixau ochii lui mici şi spălăciţi de peşte mort, a ţinut să ne spună că el nu se bagă la cafteală, e doar şofer în afacerea asta. Parcă eram într-un film, purtând un dialog, înainte ne a ne duce să spargem o bancă. Îţi dai seama ce forţoşi ne simţeam în maşina aia? Ne dispăruse morcoveala ca prin farmec, dar evitam totuşi să ne uităm spre Sile Şoferul, ai cărui ochi ne cam băgaseră în răcori. Noroc că după ce am demarat în trombă, crăcănatul privea impasibil prin parbriz, ignorându-ne.

-Când s-a întâmplat asta, ziua?

-Mai spre seară. Teveul ne-a luat de pe Grigore Ghica, chiar din faţa casei cu coloane, unde ai stat tu. Am ieşit în Brăilei şi de acolo, prin strada Frumoasă, am ajuns în Tecuci.

 -Nu-i mai spune Frumoasă, ci Prelungirea lui Traian, iar străzii Tecuci…

-Las-o moartă! Ştiu că-i zicea Întâi Mai, deşteptule! Am luat-o la deal, spre unde apune soarele în Galaţi, iar când am ajuns la Câinele Negru[10], am făcut dreapta pe o străduţă, ocolind Piaţa Nouă. Cunoşti locurile, nu?

Ionel scutură binevoitor din cap. Prietenul îl fixă de sub sprâncenele înfoiate, încercând să-i suprindă vreun zâmbet ironic. Continuă, mulţumit de rezultat:

-Ştii, isteţule, după ce treci de spatele bisericii Sfântul Haralambie apare o birfucaţie ca o furcă. Prima stradă din dreapta, care duce în Traian, ca şi cea din stânga, este Movilei, iar dintele din mijloc al furcii e strada Dumitru Chicuş.

-Scuze, dar acum îi spune Nicolae Alexandrescu. Nu-i nevoie să-mi desenezi planul oraşului, tot gălăţean sunt şi eu.

-Serios? Ai venit de la Cucuieţii din Deal şi te dai băiat de oraş? Dacă mă mai întrerupi o singură dată, chiar mă şucăresc. Cum intrai pe Chicuş, pe dreapta, era o fundătură, dacă îţi aminteşti. La capătul ei se afla Căminul Cultural Şalom Alehem. Ne-am dat jos din hârb şi am pornit la pas spre cămin. Vreo patru gorobeţi stăteau pe trepte, jucând ceva pe lovele, poker sau barbut, nu mai ştiu exact. Izu l-a ochit pe cel mai pricăjit şi, nici una, nici două, jap! i-a ras ăluia o palmă. Când ageamii au sărit în picioare, ca Hopa-Mitică, curva de Bercu s-a retras strategic, băgându-i la înaintare pe Şoni şi Puiu Chitic. Teu i-a monitorizat, gata să intervină cu vreun cap în gură, specialitatea lui, dacă era nevoie, iar Fuţi şi Izu, împreună cu mine, făceam galerie. După acelaşi scenariu s-au derulat şi restul mardelilor. Suindu-ne în maşină, am demarat, urcând strada. Ştii cât e de lungă. Cum zăream pe undeva, la o intersecţie sau la vreo poartă, niscaiva flăcăi, debarcam şi îi luam la poceală. Totul s-a desfăşurat în viteză, ca să nu le dăm timp gagiilor să priceapă ce li se întâmplă. Dar până la urmă şi-au revenit, începând să se adune. Prea îi crezusem tolomaci. Dacă am văzut că treaba-i groasă, ne-am urcat repejor în teveu şi cărel[11] poteca, nene! Am întors maşina mai sus de Maternitate. Voiam să coborâm până în 6 Martie, cum îi spunea Basarabiei atunci, dar când am băgat de seamă că pe vadul străzii alergau spre noi vreo zece flăcăi, supăraţi leoarcă, am cotit-o urgent la stânga, pe prima stradă, Vulturului parcă-i spune, nu-i aşa, inteligentule?

-Nici vorbă! Au rebotezat-o în Episcop Melchisedec Ştefănescu.

-Să mori tu? Cum era să nu ştii? Mi se pare normal, dacă n-ai altă treabă decât să umbli brambura pe străzi cât îi ziulica de lungă. Cine poate, oase roade! Deh, asta e! Pe mine m-au lăsat picioarele, Ioane! După cum îţi  gavaream, nea Manivelă, şoferul cu ochii de caracudă moartă, a băgat cărbuni, iar când am făcut dreapta, pe Republicii, Fuţi ne-a zis că n-ar fi rău, dacă Parcul Eminescu era în drumul nostru, să facem o haltă acolo, poate-i găseam pe unsuroşii din banda lui Jiglău.

Ionel Corban tresări. Interveni, îngustându-şi ochii:

-Ce treabă avea Fuţi cu ei?

-O luase peste bot, zilele acelea, spunea el, după ce derbedeii îl prostiseră cu o cutie de pantofi, aparent goală, pe care o plasaseră pe trotuarul din faţa parcului.

-În care era un cataroi, adăugă Ionel, verde la faţă.

Trecuse mai bine de jumătate de veac, dar bătaia cruntă încasată atunci nu putuse s-o uite. Ura îndreptată împotriva polonezului era la fel de vie.

-De unde, sufletul meu, ştii de pietroi?

Îi povesti ce păţise atunci.

-Ai ţinut ascunsă în tine treaba asta atâţia ani, fără să ne spui? Eşti de groază, sandiliule[12]!

-L-au caftit pe Fuţi, ziceai? întrebă Ionel, schimbând vorba, simţind că e gata să facă explozie.

Puţin a lipsit să nu se ridice de pe scaun şi să plece. Până la urmă s-a stăpânit. Erau prea bătrâni pentru noi supărări.

[1] Închisoare (argou)

[2] A sifona – a denunţa, a trăda (argou)

[3] Ani de închisoare (argou)

[4] Evreii (argou)

[5] Bancnotă de 100 lei

[6] Fraier (argou)

[7] Bărbat între două vârste (argou)

[8] Închisoare (argou)

[9] Dubiţă fabricată la uzinele Tudor Vladimirescu din Bucureşti.

[10] Magazin cu vopsele din Galaţi

[11] Fugi (argou)

[12] Nebunule (argou)

Foto: Andi Spot