8. (În perioada aceea V. era obsedat de o idee…)

În perioada aceea V. era obsedat de o idee: Este o prăpastie între mine şi locul unde sunt pus să trăiesc. Nu mai suport acest loc, aş vrea să fug de aici şi-mi dau seama că nu am unde, toate drumurile îmi sunt închise sau nu duc nicăieri şi atunci mă împresoară disperarea, îşi zicea el.

Aşa încât, primind la un moment dat propunerea să predea un curs timp de un semestru la Universitatea din Izmir, a acceptat fără să stea pe gânduri. Voia să se desprindă din locul acesta care i se părea o mlaştină ce te înghite fără să simţi. Să plece aşadar oriunde, în Turcia sau în altă parte, numai să plece, să se desprindă.

Şi poate că dorinţa sa de a evada avea altă cauză: nu locul era de nesuportat, ci pe sine însuşi nu mai putea să se sufere. De sine însuşi voia să fugă de fapt, situaţia sa sufletească era ca o ecuaţie cu mult prea multe necunoscute, pe care n-o mai stăpânea, pentru care nu mai găsea nici un fel de rezolvare. Poate, îndepărtându-se la propriu de Clara, dar şi de propria lui familie, va reuşi să se limpezească şi să i se contureze ce are de făcut. Deocamdată, aici, era sigur că toate căile îi sunt închise. Cu cât i se înrădăcina în minte această convingere, cu atât simţea că înnebuneşte. Ajunsese să fie violent el, cel în care toţi cunoscuţii vedeau un munte de temperanţă şi răbdare. La un seminar, exasperat de ignoranţa unei studente, a ţipat strident şi a azvârlit cu creta. Acasă, deşi căuta să-şi ţină sub control nervii şi să nu se cunoască pe dinafară nimic din cutremurul din mintea lui, s-a pomenit, într-o zi, că îi dă o palmă fetiţei sale, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci şi ceea ce, din punctul său de vedere, fusese totdeauna ceva dezonorant, inacceptabil. Ştia care este adevărata cauză pentru toată această transformare a sa, pentru toată această cădere, decădere – pasiunea lui vinovată pentru Clara. Trebuia s-o rupă cumva cu ea. Plecarea în Turcia reprezenta un prilej nimerit. Într-o vineri seara, băuse destulă vodcă înainte, a sunat-o pe Clara şi i-a cerut să se vadă neapărat, câteva minute. S-au întâlnit în maşina lui, pe o străduţă întunecoasă şi pustie. Brusc, a anunţat-o că pleacă undeva, în altă ţară, să predea, un semestru. În prima clipă ea a primit vestea liniştită, fără să-şi dea seama ce semnificaţie are acest fapt. Pe urmă a realizat că, în realitate, el vorbeşte despre despărţirea lor. A izbucnit în plâns şi a început să-l lovească cu pumnii în piept, fără putere. Spunea întruna nu, nu, nu şi, printre lacrimi, i-a strigat că ea refuză să coboare din maşină. El a lăsat-o să-şi verse supărarea: a oprit motorul, a stins farurile şi a stat neclintit, cincisprezece minute, o jumătate de oră. Gândea că, oricât l-ar costa, trebuia să facă pasul acesta, adică să se despartă. Apoi, Clara s-a calmat din senin, şi-a şters faţa şi a coborât din mașină fără nici un cuvânt. El a plecat convins că tocmai se petrecuse sfârșitul legăturii lor.

Deşi sosise încărcat de prejudecăţi nefavorabile privind Turcia, V. s-a acomodat repede cu oraşul acela, care, după numai câteva zile, a ajuns să-l cucerească. Îi plăcea nespus lumea orientală colorată, muzicală, pestriţă. Se plimba ceasuri întregi prin bazarul care părea fără capăt şi care gemea de tot soiul de mărfuri. Avea impresia acolo că păşeşte printr-un coridor labirintic care-l conducea într-un timp străin, seducător. Se plimba apoi, tot aşa, ceasuri întregi, pe bulevardele occidentale din preajma mării, pe faleza largă de unde cuprindea cu privirea golful cu apa de un albastru intens. Se aşeza la o masă într-una din cafenele stradale sau pur şi simplu se aşeza pe o bancă şi, fără să mai măsoare scurgerea orelor, se lăsa în voia brizei răcoroase, amestecată cu vuietul valurilor și cu miros de pește și de apă sărată. Singur la Izmir, pierdut în mulţime, separat (şi parcă într-un fel protejat…) de ceilalţi prin limba pe care nu o înţelegea, avea senzaţia că se află în nacela unui balon şi pluteşte nestingherit sus, printre nori, ca un ins reîntors, căzut în copilărie: se regăsea astfel pe sine, uşurat şi era locuit de un sentiment de seninătate pe care nu-l mai trăise de atunci, din primii ani şi pe care ar fi fost tentat să-l echivaleze cu ce?… cu fericirea, nu este excesiv?

Oricum, cert este că după vreo trei săptămâni de stat acolo părea vindecat de angoasă. Şi ca dovadă, se putea gândi la viaţa sa de până atunci fără acea supărătoare senzaţie de inconfort interior. Era capabil să privească în urmă cu o anumită linişte, cu detaşare. Cântărea ce se petrecuse cu el şi judeca drept o situaţie sau alta, fără să se pună într-o lumină mai bună decât se cuvenea. Trăgea aşadar linie în privinţa propriei persoane şi socotea. Socotea corect, fără să se mintă.

Nu era nici mai mult nici mai puţin decât un bărbat care-şi înşală soţia. Prin ce făcea el se punea într-o situaţie mizerabilă față de ambele femei: pe prima o înșela, cât despre Clara, nici Clara nu avea parte de ceva mai bun – cum adică ea era marea sa iubire, dacă el nu avea curajul să meargă până la capăt, să taie nodul gordian în două, să fie mereu cu ea, numai cu ea. Chiar, de ce n-avea curajul? Când căuta răspuns la această întrebare, începea să se încurce. Poate că nu de curaj e vorba, îşi zicea. Şi, poate, adeseori, e cu neputinţă să desparţi apele, totul este atât de amestecat încât, dacă ai încerca un gest radical, s-ar nărui tot. Şi, poate, iubire mare, absolută nici nu există decât aşa, în doze mici, când şi când, parcă din întâmplare şi în condiţii potrivnice, chiar imposibile. Şi apoi, trebuia să recunoască, îşi iubeşte copilul, ţine foarte mult şi la soţia lui, dragostea pentru ea, pentru copil sunt diferite faţă de dragostea pentru Clara şi una nu o anulează pe alta. Totuşi, de ce nu are tăria să renunţe la una şi să fie cu cealaltă? Ar fi prea complicat să divorţeze, n-ar reuşi fără să se facă totul ţăndări, şi el însuşi, şi cei din preajmă. Până la urmă, nu avea alt răspuns decât că este un tip slab, ezitant, vicios, demn de tot dispreţul…

Aceste frământări ale lui l-au dus la o hotărâre de răspântie: va renunţa, va renunţa s-o mai vadă pe Clara. Iar când și-a băgat în cap că, gata, asta va face, a respirat adânc, de parcă ar fi ajuns în sfârșit la liman. Se simţea, în fine, vindecat, ca după o boală grea, parcă era un nou născut. Era mândru de decizia lui eroică. Dormea bine noaptea şi ţinea prelegeri inspirate studenţilor turci care vedeau cu ochiul liber că se petrecuse o transformare cu conferenţiarul român, dar nu-şi dădeau seama din ce cauză. Telefona mai des acasă, vorbea cu patetism şi implicat, făcea planuri de viitor – uimind-o pe soţia lui, care însă avea tactul să nu arate ceea ce simțea şi înţelegea.

Pe negândite, această liniştire de sine a lui V. s-a preschimbat în altceva. Curând, el a început să obosească de noua stare, de acest echilibru sufletesc, fals în fond, pe care nu-l mai percepea ca echilibru. Iarăşi avea insomnii, iarăşi era fără putere fizică şi fără chef de nimic, iarăşi avea sentimentul că e împresurat de neant. Corpul întreg nu-l mai asculta şi i se părea că mintea sa o ia razna.

Randamentul intelectual i-a scăzut până la cote alarmante. El, care trebuia să explice formule complicate, să rezolve ecuaţii sofisticate, să demonstreze mari teoreme, se trezea brusc că nu mai e sigur nici cum se extrage rădăcina pătrată dintr-un număr. Uita, uita lucruri elementare, pentru care şi un copil ar fi râs de el. Nu mai știa să folosească telefonul mobil, nu mai știa să folosească telecomanda de la televizorul cu teletext, nu mai știa să folosească automatul bancar sau pe cel de cafea. Toate, în jur, îi apăreau închise în coduri prea dificile, era incapabil să le înțeleagă și să le deschidă, să le desferece. Parcă nimerise într-o lume ermetică, cu care nu avea nimic comun, departe de adevărata viaţă pe care s-ar fi cuvenit s-o trăiască.

Incapacitatea lui de a se conecta la tot ce era în jurul său, incomunicarea şi inaderenţa la lume se manifestau şi altfel – prin accente de parafazie, afazie sau cum s-o fi numind deficiența asta: uita şi cuvintele, nu-şi mai găsea cuvintele, avea dificultăţi de exprimare, ori se pomenea speriat că unui obiect, unui fenomen oarecare nu le mai asocia termenii care le desemnează corect – zicea total aiurea dulapului măr, sau alergării bară, sau în loc de a sosi spunea a sta…

Apoi, s-a instalat o nouă fază în evoluţia bolii sale invizibile pe care el, narcisist şi ipohondru, o rezuma ca fiind boala de sine: toată această diminuare a capacităţilor sale mentale, sufleteşti şi fizice s-a şters pe neaşteptate, dar a lăsat urme. Şi urmele, aidoma unei tăieturi de cuţit, s-au concretizat într-o apăsătoare nemulţumire de sine. Nu se mai împăca deloc cu propria sa imagine despre sine. Iarăşi ajunsese să nu se mai suporte. Dezamăgirea pe care şi-o pricinuia sieşi avea o natură complicată. V. îşi aşezase (sau, cel puţin aşa îi plăcuse să creadă, că şi-a aşezat…) întreaga sa existenţă sub un motto – lupta cu cel întunecat, cu cel rău. Îşi croise o cale, calea sa, din a sta departe de acela, și, mai mult, din a fi adversarul lui, din a-l căuta, a-l urmări şi a-l vâna. Tot timpul avusese impresia că existenţa lui se defineşte tocmai ca o despărţire de acela, ca o împotrivire hotărâtă, o rezistență la ofensiva acelui prinţ întunecat al lumii de jos. Această impresie îl umpluse de speranţă şi îi dăduse încredere în sine.  Mereu se pregătise, însă niciodată nu ajunsese la o confruntare față în față, decisivă cu cel de care se delimitase, prin refuz, prin repudiere. Și, nelovindu-se de el direct, ajunsese să-și spună uneori că, poate, acela nici nu există. Ei bine, în zilele petrecute în oraşul turcesc a avut o revelaţie care îi clătina tot sistemul de valori: poate că acela pe care-l caută ca să-l înfrângă este de negăsit fiindcă se adăposteşte chiar în propriul său trup. Poate temutul adversar este cuibărit, ascuns chiar în mintea lui V., în fond poate că se lăfăie acolo şi îl manipulează dinăuntru pe V., îi aţipeşte conştiinţa turnându-i în urechi vorbele dulci pe care ştie că el, orgolios-nerod-închipuit, victimă naivă, vrea să le audă: tu eşti binele, frumosul şi adevărul, tu eşti cavalerul neîntinat care-l alungă pe cel întunecat…

Nu mai ţinea minte dacă era o replică dintr-un film sau dintr-un roman, dar i se părea potrivită pentru starea lui şi o repeta neîncetat: Am ajuns să fiu exact ceea ce dispreţuiam mai mult. În ceea ce-l priveşte, situația era și mai rea: să te înşeli într-atât de tare pe tine însuţi, încât să te crezi înger şi de fapt să fii diavolul, să fii chiar tu Satan cel față de care simţi atâta repulsie!…

Şi chiar dacă n-ar fi fost el diavolul, avea sentimentul că a nimerit într-o zonă cenuşie, a nimănui şi a nimicului: un ins fără convingeri, fără virtuţi, fără adevăruri, un ins departe de adevăr şi de aceea un ins care nu are nimic de transmis, de păstrat, de apărat, un ins fără mesaj.

A venit şi a treia fază a bolii de sine, faza finală, care explica şi încheia cumva ciclul, faza când se așază toate întâmplările în adevărata lor lumină. Anume: ceea ce declanşase acest lanţ al crizei de sine, această boală invizibilă nu era altceva decât hotărârea lui de a o rupe cu Clara. Acum, abia acum, recunoştea că nu e capabil să se despartă de ea, că este dependent de ea, probabil ca un consumator de narcotice, dorinţa reprimată de a lua legătura cu ea îl dusese pe V. la această pustiire pe dinăuntru. Fiecare minut în plus în care stătea fără ea, despărţit de ea, era o tortură nemeritată, insuportabilă. V. a cedat şi a spus Trebuie să-i telefonez chiar acum, trebuie să-i telefonez. Era conştient că sfârşeşte penibil cruciada lui, lupta lui de curățire morală, dar nu-i păsa. Tot ceea ce conta era să o regăsească pe Clara, fără ea viaţa se dovedea un deşert.

S-a îndreptat spre primul telefon public, cu paşi febrili, teatrali, ca într-un ceremonial, fără să-și dea seama cât e de ridicol. Ploua meridional, cu stropi mari şi calzi, dar nu simţea ploaia. A introdus cartela în aparat, a format numărul. La capătul firului a auzit alo. Era vocea ei. Era vocea ei. I se părea că în corpul său cineva toarnă viaţă: parcă ar fi turnat într-o carafă vin roşu şi tare, el avea senzaţia că se umple de putere, că se umple de o emoție care aproape îl făcea să se ridice de la pământ. Clara, Clara, a şoptit sugrumat de emoţie. Aşteptam, aşteptam un semn de la tine, a răspuns ea. Şi în clipa aceea amândoi au ştiut că dragostea lor, în loc să se stingă după lunile de despărţire, este mai mare, de neoprit.

Au reluat, aşadar, povestea lor, povestea exageratului magnetism dintre ei: vorbeau în fiecare zi ore întregi la telefon, îşi trimiteau în fiecare zi scrisori nesfârşite, în care-şi puneau fiecare sufletul pe masă, scrisori impudic de sincere, scrisori care, dacă ar fi căzut în mâna cuiva străin, ar fi fost de necitit sau ar fi produs un scandal. Curând şi-au dat seama că să-şi scrie şi să-şi telefoneze este un surogat, nu le ajunge şi au decis să se vadă. Dar cum? Lui V. nu-i trecea prin cap că ea ar putea călători singură, în străinătate, cum ar justifica acasă o asemenea idee?, şi atunci s-a gândit să-şi întrerupă el cursurile, să renunţe la ultimele săptămâni, dar asta se dovedea prea complicat, atrăgea nenumărate consecinţe birocratice supărătoare. Atunci i-a venit ideea să plece câteva zile până în ţară, cu banii din economiile sale: dar nici varianta asta nu era potrivită – cum să călătorească?, avionul era scump şi nici nu existau zboruri directe între Izmir şi oraşul său, iar cu trenul sau cu autobuzul dura prea mult, ar fi pierdut vremea pe drum… Faptul că nu găsea o rezolvare convenabilă îl făcea să aibă insomnii.

Soluţia a dat-o simplu Clara: Dacă mă primeşti, vin eu la tine. Prima reacţie a lui V. a fost de perplexitate, cum adică, ea poate hoinări de una singură, soţul ei o lasă?…, dar dorinţa de a o întâlni şi bucuria lui că totuşi se vor vedea erau atât de mari încât nu şi-a exprimat nedumerirea atunci, pe loc, ci a amânat întrebarea pentru momentul revederii. Şi, cu excesivă râvnă, s-a apucat de pregătiri pentru sosirea Clarei. Era luna mai, vremea la Marea Egee se făcuse bună pentru plajă şi V., cu ajutorul unui profesor turc, a închiriat pentru cinci zile o vilă la vreo sută de kilometri mai la sud, în staţiunea Kusadasi. A vizitat însoţit de colegul său oraşul turistic, să se convingă că totul este în regulă şi a găsit locul fermecător – şi casa în sine, şi plaja, şi marea, şi întreaga aşezare alcătuită din vile impecabile, înconjurate de grădini şi de alei curate, cu leandri înfloriţi, palmieri, smochini şi lămâi. Tot profesorul turc i-a promis că-i împrumută maşina pentru o săptămână. Ei da, acum Clara putea să apară.

(sursa foto: descopera.ro)