De când a luat picăturile aduse de ciudaţii furnizori cărora ea le spune spiriduşi, Chiarei i se întâmplă lucruri care nu mai ascultă de ordinea raţională. Are momente când de pe obraz i se şterge orice urmă de rid, mersul îi redevine vioi, spinarea i se îndreaptă, mă priveşte cu ochi luminoşi şi mari, iar pe buze i se desenează un zâmbet foarte tânăr, care îmi aminteşte şocant de ea, cea de odinioară, când am cunoscut-o. Chiar mintea parcă i se însănătoşeşte, căci vorbeşte coerent, abordează subiecte complicate şi parcă i s-a întors și memoria. Aceste schimbări mă alarmează grozav, noroc că reînsufleţirea fizică şi mentală nu durează mult şi, curând, Chiara recade în starea ei normală de prostrație, redevine acea Chiara cu care m-am obişnuit şi la care ţin în felul meu sau poate doar de care sunt dependent.
Cert este că timpul curge peste ea oscilant, pendulează în dreptul ei, încoace şi-ncolo, ezită, se bălăngăne deasupra ei ca un acrobat care şi-a pierdut echilibrul pe sârma subţire de oţel. Probabil e din cauza serului acela, cine ştie ce bazaconie vând nebunii ăia, s-a umplut pământul de vraci şi de profeţi mincinoşi. Nu ştiu cum s-o conving pe Chiara să nu mai ia porcăriile pe care i le aduc pe sume grele escrocii liliputani.
Cu mare atenţie aştept să deschid vorba despre asta. Chiara este în camera cealaltă şi moţăie la televizor. Prin uşa întredeschisă o aud: a început să sforăie uşor. Mă feresc să mă mişc, nu cumva s-o trezesc. Iar o să viseze cine ştie ce năzbâtie, iar o să mă bată la cap povestindu-mi cu încetinitorul ce-a visat. Poate am noroc şi uită visul, ar fi cea mai bună scăpare pentru mine!…
După zece-cincisprezece minute, Chiara mă strigă poruncitor:
– Cesar!
Glasul ei nu prevesteşte nimic bun.
- Da, mamă! răspund ca o sentinelă aflată la post.
- Ia, vino!
Mă grăbesc să mă duc. O privesc de aproape, voind să ghicesc în ce dispoziţie se află. Mi se pare că este în starea aceea a ei când e locuită de o excesivă energie arţăgoasă, stare care nu-mi place deloc.
– Cesar, mă chestionează Chiara, noi câţi bani avem puşi de-o parte? Bani şi altceva, bijuterii sau obiecte de valoare?
Sunt de-a dreptul stupefiat: Chiara să se intereseze de cele lumeşti, de avere, asta chiar că este ceva nou!
– Păi avem… încep eu să vorbesc cu voce stinsă.
Ea însă mă întrerupe autoritară:
– De fapt, nu mă interesează. Altceva vreau. Ştii, au venit iar cei doi spiriduşi în visul meu şi i-am întrebat dacă mai au elixir de vânzare, fiindcă îmi face bine. Ei mi-au zis că da, mai au, dar m-au întrebat de ce nu cumpăr o dată toată cantitatea de care am nevoie, doi litri, atât îmi trebuie ca să duc până la capăt tratamentul, numai doi litri. Ar fi dispuşi, dacă mă hotărăsc, să-mi facă o reducere substanţială, chiar doresc să mă ajute…
N-am curaj s-o contrazic pe Chiara, să-i spun că totul este o fantasmagorie de doi bani pe care eu refuz s-o iau în serios. Spun exact ceea ce nu voiam să spun:
– Şi cât ar costa doi litri, mamă?
– Nu mai ţin minte suma, Cesar, ei mi-au zis, dar eu nu mai ţin minte. Oricum, au promis că trec ei pe aici. O să-i întrebăm atunci. Au zis că o să ne înţelegem, nu o să ne jupoaie, eu chiar am încredere în ei, par oameni sau spiriduşi cumsecade.
***
Atunci, pe loc, am avut speranţa că povestea asta cu cei doi litri de elixir este un gărgăune care o s-o ţină o zi, două şi apoi Chiara o să uite tot. N-a fost aşa. Chiarei parcă i se înfipsese un cui în creier. Numai de elixir şi de cei doi spiriduşi îmi vorbea. În fiecare zi îi aştepta convinsă că or să apară. Simţeam că înnebunesc. O clipă m-am gândit să-i ucid pe cei doi spiriduşi. Dar mi-am alungat repede din cap intenţia asta: nu cred că ei doi ar fi putut fi ucişi fiindcă nu cred că erau reali. Am ajuns să-i aştept şi eu la fel de nerăbdător ca şi Chiara: mă rugam să apară odată şi să mă scape de obsesia asta care mă tortura.
Spiriduşii aveau să vină peste nouă zile lungi, interminabile, apăsătoare. Aveau un aer senin, ca şi când oferta lor şi întreaga lor prezenţă ar fi fost cele mai normale din lume. Se făceau că nu observă că eu mi-am dat seama de tot circul lor, de faptul că ei sunt nişte plăsmuiri ieftine, că n-au realitate, n-au carne şi că, dacă totuşi le acord atenţie şi mă prefac că îi iau în serios, o fac numai pentru Chiara, ea este bolnavă şi să afle că spiriduşii aceştia nu există ar însemna o lovitură prea dură pentru ea, o lovitură care poate i-ar fi fatală.
I-am invitat în casă, i-am servit cu cafea. Am purtat cu ei un simulacru de dialog în aparenţă politicos, cum se poartă între oameni care se respectă unii pe alţii. Cât despre preţul tranzacţiei, nici nu m-am tocmit, am acceptat să le dau cât mi-au cerut. Ei m-au asigurat că am făcut o afacere foarte bună. Tot ce mă interesa era să intru cât mai repede în posesia vasului cu elixir. Am stabilit cu cei doi cum şi de unde să ridic ceea ce comandasem. Chiara, care asistase la negocieri, când a văzut că am căzut la învoială, jubila pur şi simplu.
M-am înţeles cu cei doi că a doua zi dimineaţa aduc ei personal elixirul şi atunci achit. Mai repede nu se poate? am cerut eu. Ba se poate, dar în cazul acesta trebuie să ne însoţiţi pe noi până la adresa unde avem depozitat elixirul, au răspuns ei în cor.
Aşa am făcut. Am luat un taxi şi m-am dus împreună cu cele două caraghioase personaje într-un cartier de blocuri sordide de la marginea oraşului. Acolo le-am dat banii, au ţinut morţiş să-i plătesc în dolari, iar ei mi-au înmânat un vas de sticlă care semăna cu vasele alchimiştilor şi care era umplut ochi cu un lichid verde smarald. Sunt fix doi litri. E de cea mai bună calitate, au precizat ei vorbind iarăşi în cor.
M-am înapoiat acasă răsuflând uşurat. Chiara a luat vasul cu gesturi lente, solemne, ca într-un ritual. A început să-l mângâie cu tandreţe, murmurând: Voi fi iar tânără, voi fi iar tânără! Apoi, cu grijă, a pus vasul pe o servantă aşezată lângă perete sub icoana Fecioarei cu Pruncul, a îngenuncheat şi a început să se roage în şoaptă. Am lăsat-o în voia ei. În clipele acelea mă simţeam şi eu înduioşat. Parcă îmi spălasem câte ceva din multele,… cum să le spun, nu păcate, nu cred în păcat, din multele datorii, pe care obscur, fără să recunosc, subconştientul meu ştie că le am faţă de Chiara.
Timp de trei zile Chiara a urmat tratamentul, înghiţind picăturile acelea de culoare verde smarald, după cum o învăţaseră spiriduşii în vis. Transformările erau uimitoare, se vedeau cu ochiul liber. Chiar şi eu începeam să cred în spiriduşi şi mă pomeneam zicându-mi în sinea mea că ar trebui să profit, să cumpăr şi pentru mine o doză, s-o am de rezervă pentru când va fi cazul.
În a patra zi însă s-a întâmplat ceva absolut neprevăzut şi care a dat peste cap tot proiectul de întinerire. Prin fereastra deschisă, în cameră a intrat o pasăre necunoscută, cenuşie, de mărimea unui porumbel, care o zburat nebuneşte şi a izbit direct vasul care stătea pe servantă, sub icoană. Vasul a căzut, s-a spart şi tot lichidul verzui s-a împrăştiat pe covor, irecuperabil. Parcă voind să se convingă că elixirul s-a dus pe apa sâmbetei, pasărea s-a mai rotit o dată prin încăpere, sub privirile îngrozite ale mele şi ale Chiarei, căci s-a nimerit că amândoi eram acasă şi chiar în camera aceea, apoi a ieşit pe fereastră şi s-a pierdut în înaltul cerului.
Chiara a resimţit pierderea elixirului ca pe o catastrofă, ca pe un sfârşit al lumii. După această întâmplare ea a intrat în cea mai neagră perioadă a existenţei sale. Credeam că se duce. Şi, dacă ar fi murit, n-ar fi murit de o suferinţă fizică anume, ci ar fi murit de necaz, de părere de rău: nu putea să se împace cu gândul că a pierdut elixirul. Apoi, erau şi efectele secundare: fără picăturile de care devenise dependentă, organismul ei cunoştea alte metamorfoze, dureroase, în sens invers – acum îmbătrânea iar accelerat, devastator. Realmente, repet, eram convins că nu va rezista acestui şoc.
Şi eu şi Chiara am căutat bineînţeles soluţii disperate pentru situaţia limită în care fuseserăm aruncaţi. Ea i-a aşteptat noapte de noapte, în somn, pe cei doi spiriduşi. Dar aceştia nu s-au mai ivit, n-au mai intrat în visul ei, de parcă n-ar fi existat vreodată. Iar eu m-am dus în cartierul mărginaş, la apartamentul de unde luasem vasul cu elixir. Am sunat la uşă, însă, previzibil, n-am dat de spiriduși; a ieşit o gospodină sumbră, însoţită de câţiva plozi, care mi-a spus răstit că acolo locuieşte ea împreună cu cei cinci copii ai ei şi fără bărbat, că bărbatul e un beţiv şi a părăsit-o, locuieşte de când lumea – şi mi-a trântit uşa în nas.
După trei săptămâni, în mod surprinzător, starea nevestei mele s-a stabilizat: Chiara s-a întors în punctul de unde plecase, la vârsta de şaptezecişiunu de ani. Poate arăta totuşi cu trei – patru ani mai în vârstă, cu o senilitate accentuată, dar asta nu însemna mare lucru, pe lângă ce ar fi putut să păţească.
Atunci când a început să-mi pună iar întrebări din acelea aiuritoare, Ce zi este azi?, sau În ce an suntem?, sau Cum o chema pe mama mea?, am respirat uşurat, mi-a venit sufletul la loc: era pentru mine un semn clar că scăpase cu viaţă din cruciala încercare.
Evoluţia ei ulterioară a fost liniară. Îşi petrecea cea mai mare a timpului în pat ori pe un fotoliu şi manifesta o redusă poftă de viaţă, ceea ce nu era de natură să mă liniştească.
De aceea am fost chiar încântat când mi-a cerut s-o ajut să facă mici plimbări pe afară, prin părculețul de lângă blocul nostru. I-am cumpărat un baston în care să se sprijine şi să aibă astfel cât de cât independenţă de mişcare.
Aceste ieşiri la aer i-au priit. Aşa încât mi-am zis că să meargă undeva la munte i-ar cădea şi mai bine. I-am propus să petreacă măcar câteva zile la Valeria, sora mea, care locuieşte singură în D, o localitate de munte, pe Valea Oltului. Ideea mea a părut s-o lase complet rece. După câteva zile însă a acceptat şi mi-a cerut chiar ea s-o duc.
I-am telefonat surorii mele, care este o idee mai tânără decât Chiara şi i-a surâs perspectiva de a avea pe cineva alături, cu care să mai schimbe câte o vorbă şi să alunge urâtul.
Valeria ne-a primit foarte bine. Am stat şi eu o zi, apoi m-am înapoiat la treburile mele în oraş. Le-am lăsat pe cele două femei în răcoarea tihnită şi tămăduitoare a munţilor.
Ţineam legătura cu ele prin telefon. Veştile erau bune: Chiara se înzdrăvenea şi se simţea în largul ei în casa de la marginea pădurii. Aşa încât, firesc, şi-a prelungit şederea acolo.
Până într-o zi când iarăşi s-a petrecut ceva care ieșea din ordinea comună a lucrurilor şi care m-a făcut să am serioase îndoieli privind capacitatea noastră de a cunoaşte şi de a stăpâni universul în care, iată, se dovedea că vieţuim legaţi la ochi.
Sora mea mi-a telefonat speriată de moarte: Chiara doarme încontinuu de două zile.
A murit? am întrebat eu înfiorat.
Nu, nu, chiar doarme, respiră uşor, egal, doarme, mi-a răspuns sora mea şi a adăugat: În urmă cu două seri, peste zi, fusese un pic agitată şi parcă nu tocmai în apele ei, urcase în pod, nu ştiu ce căutase acolo. Dar apoi s-a dus la biserică, s-a rugat şi spre seară s-a liniştit, s-a retras în camera de la etaj, a deschis fereastra care dădea chiar spre pădure, a tras în piept aerul acela tare care o întremează şi apoi a adormit calmă, ca de obicei. De atunci, nu s-a mai trezit. Am verificat, respiră, are obrazul senin şi luminos, cald şi respiră. Dar nu e chip s-o trezesc, e scufundată într-un somn adânc. Parcă a pierdut legătura cu lumea noastră. Parcă e plecată în altă parte, parcă şi-a lăsat aici gaj trupul şi ea hoinăreşte hăt, cine ştie pe unde.
Evident, vestea dată de Valeria m-a alarmat peste măsură. M-am urcat în primul tren şi m-am dus s-o văd. Am adus un medic excepţional, şi el făcuse parte din Sistem ca şi mine, iar acum era pensionat ca şi mine, camarad vechi şi tip care nu se dă peste cap aşa, cu una – cu două; el i-a ascultat inima, i-a măsurat tensiunea, a ciocănit-o, a întors-o pe o parte şi pe alta şi a stabilit fără tăgadă, toate funcţiile vitale sunt normale, Chiara este într-o stare de somn profund.
N-aveam nevoie, bineînţeles, de tărăboiul presei de scandal şi al televiziunilor care vânează numai ştiri din astea senzaţionale. N-a fost necesar să-l rog pe medic să păstreze discreţia, ştiam că va ţine deplinul secret asupra acestei nefericite întâmplări, în meseria noastră câte făcusem noi împreună şi din câte scăpasem cu faţa curată tocmai fiindcă fusesem mormânt, amândoi!…
Medicul a plecat, eu nu, două zile şi două nopţi am stat lângă Chiara şi am vegheat: într-adevăr, ea dormea, dormea adânc, nevinovat, ca un copil. Mi-am pus problema cum să procedez, să caut s-o transport pe Chiara, aşa adormită, într-o clinică din Bucureşti sau în apartamentul nostru din oraş ori să rămână acolo. Am decis că e mai bine să rămână. Şi noi să aşteptăm răbdători ca ea să iasă din somnul ei aşa cum intrase, natural, fără să forţăm destinul.
Aici e voia Domnului, a grăit cu fermitate sora mea.
N-am contrazis-o, deşi eu nu cred în Dumnezeu, dar asta nu trebuie să afle nimeni.
De atunci eu trăiesc singur în modestul apartament din oraş, iar Chiara doarme adânc, în casa de lângă munte. Cunoscuţilor care mă întreabă formal cum o mai duce Chiara, le răspund sec : E la sora mea, aerul de munte îi prieşte nemaipomenit.