Realitate mediatică

Daniel Cristea-Enache: Care a fost, în „Epoca de Aur”, dezbaterea la care, participând, ați simțit că o faceți pentru o miză importantă? Era această miză una pur artistică sau judecata de valoare literară codifica și anumite adevăruri socio-politice neconvenabile regimului?

Nu cumva, după Revoluție, pierzându-se această subtilitate a codificării (de către autor) și a decodificării (de către receptor), dezbaterile au început să pară virulente, violente și, uneori, cam grobiene? În fond, Corneliu Vadim Tudor/ Alcibiade n-ar fi putut niciodată să scrie în presa controlată dinainte de 1990 textele cu insanități incredibile publicate de el săptămânal în anii libertății.

A existat totuși, în deceniile postrevoluționare, o dezbatere la care v-a plăcut și ați simțit că e important să participați? A fost una literară sau una politică?

Nicolae Manolescu: Presa este de trei feluri în acest moment: presa scrisă, cotidienele, plus revistele de cultură, televiziunea și internetul, sub toate formele lui. Impresia multora este că aceste mijloace de comunicare se înlocuiesc treptat unul pe altul. Greșit! Experiența trecutului ne spune, așa cum au observat numeroși comentatori, că fiecare din aceste noi mijloace de comunicare a început prin a părea că ia locul celor dinainte și a sfârșit prin a-și delimita domeniul specific, niciodată perfect suprapus pe domeniul mijloacelor precedente. Fotografia n-a dus la dispariția picturii, cinematografia la a teatrului, televiziunea la a radioului și nici internetul nu va lua locul televiziunii. Există, desigur, diferențe majore între un mijloc și altul. De exemplu, doar televiziunea și internetul pot fi considerate mijloace de comunicare în masă. Mass-media, cum li se mai spune. Revistele de cultură au devenit mijloace de nișă. Recent, jurnaliști semidocți au afirmat pe posturi de televiziune că regretatul Ioan Gyuri Pascu ar fi dispărut de câtva timp de pe scena publică. Asta, fiindcă televiziunea nu i-a mai acordat atenție de la o vreme. În realitate, el fusese prezent în concerte, în țară și în străinătate. Punerea la punct a unor apropiați ai artistului nu i-a determinat însă pe jurnaliștii cu pricina să-și modifice afirmațiile. Latinii spuneau: errare humanum est, perseverare diabolicum. Ceea ce caracterizează mass-media actuală nu este neapărat eroarea, este mai degrabă perseverarea în eroare. Nu i-a demonizat mass-media pe Băsescu, la noi, și pe Sarkozy, în Franța, până la a-i îndupleca pe votanți să privească în altă parte? Este din ce în ce mai evident că trăim într-o realitate mediatică. Mass-media ne traduce realitatea în cuvintele ei. Cum vrea mușchii ei: vă mai amintiți expresia la modă imediat după 1989? Ne alegem conducătorii în funcție de ce ne spune mass-media. Revoluțiile arabe au fost puse la cale pe internet. Nu afirm că toate au fost istoricește eșuate, deși la putere au venit câteodată unii mai răi decât cei dați jos, în țări arabe unde regimuri opresive, dar laice, au sucombat în fața unor extremiști religioși. De exemplu, în Egipt. I-am spus ambasadorului Egiptului la UNESCO, după ce mareșalul Sisi i-a înlăturat pe Frații musulmani de la putere, că sunt, prima oară în viața mea, de acord cu o lovitură de stat militară. (Nu mă băga, te rog, în gura MAE, deși nu mai am de ce să-i dau socoteală!). Televiziunile sunt în pericol astăzi să piardă partida cu internetul. Și atunci să vezi bairam! Televiziunile intră, una după alta, în insolvență, ca, înainte, la rândul lor, cotidianele politice, în timp ce internetul prosperă, ieftin și popular, în toate privințele. Să nu-ți închipui însă, tu, care ești dependent de internet, că internetul reprezintă sfârșitul lumii moderne. Fiecare naș își are nașul. Am mai discutat despre asta: nu se poate ca haloimăsul necritic de pe bloguri și site-uri, ca toate aberațiile anonime ale unor anonimi să câștige bătălia cu comunicarea onestă și informată. Nu se poate! Dacă internauții doresc să aibă un viitor, trebuie să-și procure urgent un ciur prin care să treacă informațiile și opiniile pe care acum le aruncă iresponsabil în spațiul virtual și să devină factori responsabili de comunicare, capabili  să profite de rapiditatea mijlocului lor de răspândire în opinia publică. Cu alte cuvinte, dacă vor să supraviețuiască, să facă bine să-și asume rolul de comunicatori în situații de urgență. Nu de interpreți, nici de deținători de opinii. Pur și simplu, de comunicatori în timp real. Un rol, cu alte cuvinte, mai modest, dar în orice caz mai util.

Câteva vorbe despre majoritatea presei scrise și a mass-mediei românești actuale. Trei caracteristici: lipsă de profesionalism, vânătoare de subiecte senzaționale și iresponsabilitate. Despre România TV, n-am nimic altceva de spus decât ce am mai spus: până și din buletinul meteo postul cu pricina face un subiect de senzație. Că  prietenul meu Rareș Bogdan încearcă la Realitatea TV să-l recondiționeze pe Marian Munteanu, pot înțelege la rigoare, dar că invitați ai lui în studio îl creditează cu procentele necesare intrării în Parlament, iată ceva care îmi sună a pre-campanie electorală cât se poate de tendențioasă. Când nelipsitul din platou Oreste Teodorescu, fiul unei foste studente ale mele și apoi colegă de Catedră la Litere, femeie curajoasă și independentă moral, sare ca un iepuraș de la critica securismului trecut la apologia viitorului candidat, nu mai pricep o iotă. Dacă Marian e considerat ca reprezentând o perspectivă pentru, el, fostul meu student, ieri șef UTC (întrebați-o pe colega lui de Facultate, Adriana Săftoiu!) și azi politician care refuză tot ce e modern în lumea civilizată și le dorește tuturor românilor să trăiască într-un stat creștin-ortodox, indiferent de credința fiecăruia dintre ei, refuz pe care Realitatea TV îl împrăștie pe unde, seară de seară, atunci eu prefer să emigrez. N-am acceptat să fiu director adjunct al Europei libere în 1972, când mi-a propus postul Noël Bernard, n-am acceptat să-mi refac cariera universitară în SUA, când regretatul Matei Călinescu mi-a sugerat să nu mă întorc în țară după afacerea cu transcedentalii, nici în alte ocazii (oportunități, cum se spune azi, trecând cuvântul de la negativ la pozitiv), preferând de fiecare dată să rămân fidel vocației mele de critic și istoric al literaturii române. Dar în prezent, văzând la TV barba și auzindu-i bărbile lui Marian Munteanu, consultat ca un guru de fostul coordonator clujean al campaniei mele prezidențiale din 1996, zău că îmi vine să-mi aleg o altă țară, în care să-mi petrec bătrânețile. Poate Franța, dacă pică socialiștii, poate, SUA, dacă nu se alege președinte (Dumnezeu să ne păzească!) bizareria politică numită Trump. Mai realist ar fi, dacă mă gândesc cu calm, să mă mut la Câmpulung Muscel, când soția mea se va pensiona și va putea să mă însoțească.

Îți mai sunt dator cu câteva răspunsuri. Dezbateri cât de cât atractive au existat doar în primii ani după revoluție, când scriitorii păreau interesați să profite de dispariția cenzurii. De pildă, aceea din paginile României literare despre ceea ce părea a fi subiectul momentului și anume criza culturii. Nu-mi dau seama de ce am crezut atunci că literatura și cultura se aflau în criză. Probabil că era vorba de o confuzie: nu o criză propriu vorbind a culturii, ci una a pieței culturale, modificată radical de economia de piață. Intrarea operelor în criză de difuzare și de vandabilitate ne-a luat prin surprindere. Bănuiam de la început ce ne așteaptă, dar una e bănuiala, alta, realitatea. Dispariția statului ca operator cultural s-a produs chiar mai devreme de retragerea lui din alte sectoare, din economie, de exemplu. Abia în timpul celui de al doilea mandat al meu la conducerea USR, am devenit conștienți, colegii mei și cu mine, de necesitatea unui parteneriat stat-instituții de cultură, fenomen normal în toate țările cu economie de piață. Relativ recenta lege a finanțării revistelor literare de la buget este rezultatul, norocos, aș zice, al cointeresării statului în susținerea culturii. În Franța, bugetul culturii se învârtește în jurul cifrei de 13 miliarde de euro. Bugetul Ministerului Culturii de la noi înseamnă, vorba lui Pleșu, ceva mai mult decât nimic: 0, 22% din PIB. Nimic însemnând probabil 0%. O altă dezbatere, cam tot atunci, s-a referit la moștenirea lăsată de comunism în cultură. Cu alte cuvinte, la sechelele epocii de aur și la compromisurile scriitorilor. Din păcate, dezbaterea, avându-l printre protagoniști pe Gheorghe Grigurcu, s-a mărginit la a identifica compromisurile morale ale autorilor și nu și pe cele strict literare. Abia articolele lui S. Damian de mai târziu despre romanele lui Preda au mutat cu adevărat discuția din plan uman în plan artistic. Am explicat în Istoria critică de ce pentru autorul Moromeților acest lucru a reprezentat o șansă și de ce, caz invers, Zaharia Stancu, „necriticat” dintr-o nouă perspectivă, n-a avut parte de aceeași șansă. Opoziția conservatoare la acest fel de reevaluare a venit, mă repet, din partea lui E. Simion. Critic reputat, autorul Scriitorilor români de azi a împiedicat cu marea lui greutate transformarea punctului de vedere al unora ca S. Damian într-o veritabilă dezbatere. Ca și, fiind vorba despre clasici, E. Simion crede potrivit să-i privim pe contemporanii din timpul comunismului în perspectiva de odinioară. Schimbarea din rădăcini a întregului peisaj social și cultural nu i se pare un argument suficient de tare în favoarea ideii de reevaluare. Afirm, fără riscul de a fi contrazis, că dezbaterile cu pricina au murit din fașă. Ar fi să-i aduc lui E. Simion un omagiu nemeritat susținând că el poartă toată vina. Dar nu cred că exagerez apreciind că, măcar în parte, el a jucat în această privință un rol nefast. Bazat conștient pe solidaritatea unor scriitori, care, ca Breban sau Buzura, nu aveau, ei, nici un interes, într-o reevaluare. Care, mai exact, se temeau de ea. Norocul lui Preda a fost așadar că, dispărut dintre noi fiind, n-a putut împiedica judecata de apoi.

Foto: Dinu Lazăr

Înainte de 1989, dezbaterile au fost în general desfigurate de cenzură. Imediat după 1947 și ani buni după aceea, dezbateri cum fuseseră acelea din 1946-1947 despre criza culturii (să nu-ți vină să crezi: crizele politice ne fac să vorbim de fiecare dată despre criza culturii și nu despre ele înseși!) sau despre nevoia unei culturi proletare (proletcultism, pe rusește) care s-o înlocuiască pe aceea a elitelor, au lăsat locul pentru campanii dirijate de PCR-PMR. Doar cu ocazia primelor Conferințe Naționale ale Uniunii Scriitorilor, în partea a doua a deceniului șase, am asistat la primele dezbateri cu adevărat curajoase, publicate în principala pe atunci revistă a USR, Viața românească, și apoi în volum. Dar cine citea reviste literare, ieri ca și azi? După 1960, viața literară a reînviat și am început să dezbatem, tot între noi, chestiunea realismului, de pildă, socotit până deunăzi obligatoriu în toate genurile, nu și pe a realismului-socialist, îngropat în tăcere, cum ți-am mai povestit, și de aceea, dată fiind lipsa celor creștinești cuvenite, l-a făcut să ne bântuie ca un moroi, vorba lui Adrian Păunescu, chiar și la începutul anilor 1970, odată cu Tezele din Iulie. În anii 1970, a fost dezbaterea despre protocronism, un fel proletcultism pe dos, în sensul că exprima, nu un complex de inferioritate ascuns, ci unul de superioritate manifest. Știi însă cum s-a dezbătut chestiunea? Nu țin minte dacă ți-am mai vorbit despre o cercetătoare americană, Katherine Verdery, care a scris o carte pe tema protocronismului, și care mi-a mărturisit, pe când lucra la ea, dezamăgirea de a nu-i afla pe cei mai buni critici ai momentului de partea bună a lucrurilor. După o clipă de stupefacție, mi-am dat seama că impresia ei venea din faptul că, în toate polemicile, și au fost destule, cenzura publica prompt orice articol în favoarea nefericitei teze naționaliste a naivului Edgar Papu, triindu-le cu atenție pe cele contra ei. I-am spus-o, așa că în carte și-a corectat impresia inițială. În aceste condiții, despre ce dezbateri ar fi putut fi vorba?

Mulțumit?

(fragment din volumul „Convorbiri cu Nicolae Manolescu”, în lucru)

(sursa foto cover: pinterest.com)