O fereastră spre necunoscut (II)

„Parcă am fi trăit amîndoi în culoare sau tuneluri paralele, neştiind că eram unul lîngă altul, cu suflete gemene în timpuri gemene, pentru a ne întîlni la capătul acestor culoare, în faţa unei scene pictate de mine, ca o cheie destinată numai ei, ca o înştiinţare secretă că eu eram acolo, şi culoarele se uniseră, în sfîrşit, şi ora întîlnirii sosise.” Tunelul lui Ernesto Sabato (de)construieşte cu migală iluzia ascunsă a oricărei iubiri, ieşirea din singurătate, nădejdea difuză că îmbrăţişarea aduce nu doar o efemeră şi întîmplătoare apropiere trupească, ci şi o comuniune indisolubilă a două suflete îngemănate, care simt şi gîndesc asemănător. Delicatul androgin ce pare a se înfiripa din convergenţa visată de febrilul Juan Pablo Castel ia chipul monstruos al unei (ne)potriviri forţate, supralicitate, vădit dezechilibrate. Departe de a fi jumătatea ce l-ar întregi pe însinguratul Castel, María este mai degrabă o proiecţie narcisistă a acestuia, o oglindă în care acesta îşi caută cu înfrigurare propriul suflet, într-o suprapunere fără fisură. În momentul în care aburul respiraţiei sale frenetice adumbreşte imaginea reflectată, María devine o umbră de neatins în spatele unui zid de tăceri şi retrageri, închisă în misterul ei impenetrabil. Dacă, într-o primă instanţă, miracolul unei sincronizări mentale şi afective pare realizabil, într-o stranie empatie ce o face pe María să îi continue gîndurile şi să îi trăiască spaimele lui Castel, odată ce acesta forţează nota, căutînd să provoace apropieri ce altminteri surveniseră spontan, momentele de înţelegere dintre cei doi se răresc, iar sticla străvezie ce îi despărţea devine un perete opac, incasabil. Presimţind falia ce îl separă, de fapt, de María, Juan Pablo Castel încearcă să mascheze incongruenţele prin violenţa gesturilor sale pripite, să îi imprime acesteia propriile gînduri şi trăiri, să îi invadeze intimitatea, să îi reprime libertatea, să îi controleze fiecare pas, pînă la suprimarea totală. Luciditatea necruţătoare a lui Ernesto Sabato surprinde cu acurateţe subtilul derapaj al unei minţi bolnave, în oscilaţia sa obsedantă între debilul alibi al iubirii şi francheţea unui delir asumat, scurtcircuitat de paradoxuri. Ecourile ce răzbat din „caverna neagră” ce se cască înlăuntrul lui Juan Pablo Castel dobîndesc, pe alocuri, inflexiunile unor însemnări din subterană.

Coridoarele ficţionale din Tunelul sînt cotite, derutante, cu cotloane obscure şi nişe oarbe, iar naratorul locvace nu ezită să îşi plimbe cititorul pe culoarele înfundate ale divagaţiilor, abătîndu-se cu nonşalanţă de la subiect, alunecînd cu voluptate în speculaţii şi avansînd sentinţe existenţial(ist)e. Fluxul mărturisirii urmăreşte fluctuaţiile unei conştiinţe debusolate, orbecăind printre frînturi de amintiri dezlînate, precum imaginile disparate ale Maríei ce se perindă pe ecranul mental al lui Juan Pablo Castel, insule izolate înălţîndu-se din marea uitării, fără a alcătui o perspectivă închegată. Pe de o parte, pictorul se lasă condus de fulguraţiile inexplicabile ale intuiţiei, precum în pictarea ferestruicii prin care răzbate, personant, freamătul inconştientului, anima, chemarea difuză a necunoscutului: „Capul îmi este ca un labirint întunecos. Uneori nişte străfulgerări luminează unele coridoare. Nu reuşesc niciodată să aflu de ce fac anumite lucruri. Nu. Nu-i asta…”. Singura care ar putea să arunce o lumină asupra tîlcurilor ascunse în viziunea marină din tabloul său este o sensibilitate feminină, „soarele nocturn” pe care Castel speră să îl întîlnească de cealaltă parte a zidului de sticlă în care încearcă în zadar să decupeze conturul unei ferestre. Însă clarobscurul peisajelor interioare ce se profilează pe culoarele labirintului său interior îl înspăimîntă, „precum lumina înfricoşătoare dintr-un sordid muzeu al ruşinii” sau flăcările infernale dintr-un coşmar. Pe de altă parte, pentru a se linişti, Castel cheamă întotdeauna în ajutor raţiunea, setîndu-şi creierul să funcţioneze impecabil, cu o „rigoare de fier”, ca o infailibilă „maşină de calcul”: „Nu pentru că nu aş şti să judec! Dimpotrivă, judec întotdeauna. Imaginează-ţi un căpitan care în orice clipă stabileşte matematic poziţia navei şi-şi continuă ruta spre destinaţia sa cu o rigoare implacabilă. Însă nu ştie pentru ce merge spre destinaţia aceea, înţelegi?” Doar că de la un punct încolo maşinăria începe să lucreze anapoda, paşii raţionamentelor sînt încurcaţi, precum în visele confuze ale lui Castel, în care şahistul reţine cu acurateţe mişcările partidei, dar nu şi ordinea lor firească. Delirul lui Castel simulează cu fidelitate limpezimea logică, de aici şi încrederea lui în precizia geometrică a judecăţilor sale, însă eşafodajelor deductive construite cu migală maniacală le lipseşte tocmai coerenţa unui raţionament just. Printr-un imperceptibil ricoşeu, un silogism ajunge astfel să conducă la crimă.

Ernesto Sabato orchestrează o rafinată îngustare a tunelului ficţional, printr-o restrîngere progresivă a cercurilor obsesiei lui Castel. Într-o primă fază, embrionară, a relaţiei sale cu María, cînd aceasta nu este decît o latenţă înscrisă în tabloul lui Castel sau o prezenţă necunoscută la expoziţia lui, orice este posibil, iar frămîntările personajului se desfăşoară în spaţii largi, adulmecînd posibilităţile infinite ale unei întîlniri cu misterioasa fată. Spectacolul năucitor al variantelor, scenariile multiple ale aceleiaşi situaţii ipotetice, variaţiunile imprecise ale aceleiaşi conversaţii sînt trăite cu patos în imaginaţie, cu o implicare atît de intensă încît graniţa oricum difuză ce desparte fantezia de realitate se şterge şi Castel nu mai diferenţiază ceea ce e aievea de ceea ce se petrece în mintea sa. De pildă, cîteodată se lasă absorbit complet de cîte un dialog închipuit cu necunoscuta care i-a înţeles tabloul încît îşi reproşează zile întregi că irascibilitatea sa ori vreun capriciu îl fac să rateze comunicarea, intrînd într-o depresie din care se desprinde de abia cînd îşi aminteşte că nu e totul pierdut şi că îi mai rămîne posibilitatea unei întîlniri reale. În cele din urmă, aceasta survine, infirmînd toate ipotezele îndelung calculate de Castel, anulînd implicit orice altă primă intersectare posibilă. Începe o nouă etapă a relaţiei, femeia dobîndeşte un nume – ambiguu, parcă pe măsura aşteptărilor lui Castel – iar nelămuririle pictorului se reorientează şi în jurul umbrelor de nepătruns din jurul Maríei. Cu cît întrebările lui devin mai punctuale, căutînd să prindă cele mai fine nuanţe, cu atît mai evazive sînt răspunsurile Maríei, care se ascunde sub platoşa unei tăceri refractare. Imprecizia îl irită pe Castel, care decide să joace pe o singură carte, cea a logicii reducţioniste, eliminînd brutal orice îndoială, într-un periculos joc sofistic ce îl conduce la o singură certitudine, că María este o prefăcută şi îl înşală, nu doar pe el, ci şi pe soţul ei orb. Prea multă chibzuinţă conduce la nesăbuinţă, iar între paleta nesfîrşită a virtualităţilor chemării de la început şi anularea – prin moartea Maríei şi distrugerea tabloului – a oricărei posibilităţi de împlinire a ei se întinde arcul voltaic al unei confesiuni electrizante, care se consumă într-o flamă autodevoratoare. Fereastra se închide brutal, curmînd jocul (dez)iluziilor: „Și într-una din porțiunile transparente ale zidului de piatră o văzusem pe fata aceasta și crezusem cu naivitate că venea prin celălalt tunel, paralel cu al meu, cînd în realitate aparținea lumii necuprinse, lumii fără margini a celor care nu trăiesc în tuneluri; poate se apropiase din curiozitate de una dintre ferestrele mele stranii și zărise spectacolul singurătății  mele fără leac, sau se simțise intrigată de limbajul mut, cheia tabloului meu. Și atunci, în vreme ce eu înaintam mereu pe culoarul meu, ea își trăia afară viața ei normală, viața aceea curioasă și absurdă în care există baluri și petreceri și veselie și frivolitate.” Nu există decît un singur tunel, împrejmuind cu zidul lui de sticlă o intimitate insondabilă: „Şi zidurile acestui infern vor fi, astfel, tot mai ermetice”.

Ernesto Sabato, Tunelul, Traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2012, 192 p.