Parcul cu orhidee

Deși nu mai aveam noțiunea timpului, intuiția îmi spunea că trecuseră deja cam trei săptămâni de când rătăceam prin parcul plin cu flori în formă de fluture. Mă tem că devenisem un bărbat orhidee. Temător de propria-mi umbră, mă strecuram printre aleile întunecoase ca un animal hăituit. Încercasem să evadez de câteva ori dintre nenumăratele petale, dar haosul, zgomotul și forfota străzii deșteptau prada din mine și redeveneam nesigur și vulnerabil în fața aglomerației, luminii puternice și a indiferenței. De fiecare dată mă întorceam spășit spre florile talisman, care-mi ofereau un strop de viață din sângele lor. Un dram din căldura și ma-gia lor îmi luminau chipul a speranță când secvențe din viața mea anterioară se proiectau pe ecranul violet, alb-roz sau galben-arămiu. O tânără îmbrăcată în straie de orhidee mă purta de mână printre spiritele înmiresmate ale plantelor cu flori și forme fantastice. Casa mea devenise o bancă, cea mai apropiată de protectoarele mele. Din când în când, cineva îmi lăsa în palmele tremurânde un pachețel și câțiva bănuți.
De câteva zile, un grup de tineri veseli și gălăgioși, ce se plimbau cu bicicletele, amenin-țau să-mi tulbure tihna. Ursuz, mă așezam pe banca mea, să nu care cumva s-o pierd, și spio-nam printre genele întredeschise. Deodată, printre razele ce se strecurau timid pe aleile ce ră-sunau de bună dispoziție, o amazoană s-a apropiat de locuința mea. Imaginea, icoană dintre florile de orhidee, mi-a tulburat retina. Un nume ascuns într-un ungher viu al creierului meu mi-a coborât spre buze și,fără să vreau, am rostit ca un strigăt ce m-a înspăimântat și pe mine și pe fată: Rodiana!? Fata s-a oprit uimită, ca și cum n-ar fi înțeles prea bine. Apoi, s-a întors grăbită către prietenii ei, care începuseră s-o cheme: Petra, Petra. Hai! E târziu.
Cele cinci litere vibrau ca cinci picături de miere în urechile mele ciulite: Petra, Petra, Petru. Numele meu este… Petru.

***

Dimineața de iulie ar fi trebuit să fie însorită – gândeam – privind prin geamul murdar, aproape opac, al bucătăriei minuscule din garsoniera confort III de la parterul unui bloc cu zece etaje, unde îmi petreceam cea mai mare parte a timpului. Pe măsuța scorojită, acoperită cu o mușama ale cărei modele geometrice nu se mai distingeau din cauza diverselor pete, o sticlă de coniac îmi făcea cu ochiul. Mi-am trecut degetele tremurânde pe buzele umede, le-am coborât pe gâtul subțire, pe mijloc, pe coapsele rubensiene. Am strâns-o la piept, am clătinat-o și m-am liniștit. „Știam că a mai rămas ceva. Sper să mă ajute să-mi revin, să pot merge să mai cumpăr”. Am turnat lichidul binefăcător în paharul din care băusem și aseară. Am tresărit. Din sticlă mă privea un bătrân cu fața buhăită și roșie ca racul, cu părul și barba încâlcite, cu umerii încovoiați de parcă ar fi dus în spate întreaga greutate a clădirii în care locuiam. „Nu se poate să fiu eu. N-am decât patruzeci și trei de ani. I-am împlinit luna trecută”. „Ba, tu ești, prietene drag, părea să-mi spună sticla. De când nu te-ai mai privit în oglindă? miroși ca un hipopotam. De când nu te-ai mai spălat?” „Cu ce să mă spăl? I-am răspuns arțăgos. Nu știi că, din vina unora ca tine, mi s-a oprit apa, mi s-au tăiat curentul și gazul?” „Hai, bea paharul și liniștește-te! Dacă te cerți și cu mine, cine o să-ți mai țină companie în nopțile în care ești trist? Cine o să-ți mai asculte necazurile? Cine o să te mai alinte? Cine o să-ți mai cânte și o să te mai legene? Pe umărul cui ai să mai plângi? Numai că tu ai început să plângi tot mai des, aproape în fiecare zi, ori de câte ori bei trei-patru pahare de tărie”. „Ai dreptate. Mă revigorez puțin și mă duc la magazinul din colț, nu mai departe la supermarket, unde vânzătoarea mă cunoaște, știe că sunt om de cuvânt. Îmi vinde și pe datorie când sunt în pană de material. Azi e duminică. Nu vreau să fac economie. Și o să-ți aduc o surioară. Una brună ca tine. Autentică, nu vopsită. Sau, sau mai bine, una incoloră, inodoră, mult mai tare….ce spui? Rămâi prietena mea? Promiți că nu mă mai cerți?”
După ce m-am împăcat cu sticla cea suplă ca o adolescentă, am mângâiat-o cu tandrețe să-i treacă supărarea și am așezat-o lângă celelalte sub masă. Atunci am observat că se aduna-seră cam multe. „ Și mai sunt și cele din dormitor. Ce păcat! Nu mai sunt centre care să achizi-ționeze sticle și borcane. Aș mai fi făcut și eu un ban. Economiile îmi sunt pe sfârșite” – mi-am spus –amintindu-mi un film din epoca de tristă amintire ale cărui personaje au strâns sume fa-buloase din această activitate. Am dat paharul pe gât, m-am strâmbat de plăcere și am ieșit pe ușă, numai în papuci. „Ce rost are să pierd timpul încălțându-mă cu pantofii? Merg doar până la colț. Mă întorc cât ai clipi. Să fiți cuminți! Vă aduc ceva” le-am strigat, peste umăr, ca unor copii zburdalnici cărora le promiteam marea cu sarea.
M-am întors repede. „Ce v-am spus? Nici n-a durat zece minute” le-am zis prietenelor mele de un litru, de trei sferturi sau de jumătate, care amenințau să-mi confiște locuința. Cu mâinile tremurânde am dat jos poleiala și am deșurubat capacul. Fără să mai pun în pahar, am pus gura caldă, senzuală, pe buzele mele fierbinți. Am înghițit, pe nerăsuflate, aproape un sfert, după care m-am așezat pe scaun. „Să beau și eu ca oamenii. Nu-i așa frumoasa mea?” „Da… da. Că până acum ai băut ca un crotal. Era cât pe ce să mă înghiți. Abia dacă mi-am revenit după spaima pe care am tras-o”. „Iartă-mă păsărica mea. Jur că n-o să-ți mai fac rău niciodată”- i-am spus privind-o cu ochii melancolici de îndrăgostit până peste cap. În paharul, plin pe jumătate, se scurgeau picături de sudoare amestecate cu lacrimi. Sărat și amar. Oricum nu mai simțeam gustul de foc al licorii. Sticlele goale din jurul mesei îmbrăcaseră, parcă, robe de magistrați. Completul de judecată era pregătit să-mi asculte mărturia, să mă declare vinovat sau nevinovat. Printre sughițuri, privind în jur la judecător, la procuror, la avocați și mai știu și eu la cine, am început vechea spovedanie. „Cei patru ani de facultate au trecut precum un vis. Cursurile, seminariile, examenele nu mi-au pus nici-o problemă. Învățam de drag. Eram foarte ambițios și sigur pe mine. O singură notă de nouă. În rest numai zece. Am terminat al doilea în anul meu. Am și fost recompensat cu diplomă de merit. Eram fericit și mai presus de toate eram îndrăgostit. Cu Rodiana la braț simțeam că toată lumea era a mea. Mă făcea să mă simt invincibil. „Cu tine lângă mine aș fi în stare să răstorn pământul, îi spuneam adesea”. Ea se cuibărea ca un pui de prigorie la pieptul meu, mă privea cu dragoste și-mi răspundea: „pentru tine orice aș face, este prea puțin”. Nu eram decât noi doi, chiar dacă în jurul nostru gravitau zeci de alte persoane. Așteptam cu nerăbdare repartițiile la noile locuri de muncă, să ne așezăm la cuibul nostru, să avem copii. Ne hotărâsem: ne vom duce oriunde, numai să fim împreună. Numai că viața a fost plină de neprevăzut ca întotdeauna. Cu câteva zile înainte de afișarea posturilor, rectorul universității m-a chemat și mi-a dat o veste, care avea să-mi schimbe întreaga existență. „Pentru că ai terminat cu medie foarte mare și ai dovedit seriozitate și putere de muncă, cei din minister de acord cu organizația de partid au hotărât să fii implicat într-un proiect de interes național. Așa că vei rămâne în capitală.
„Da…dar… să vedeți. Nu se poate să mă mai gândesc? Știți. Urma să mă căsătoresc”. „Niciun dar. Hotărârea este luată de sus. Căsătoria mai poate să aștepte. Hai semnează contractul! Gândește-te la avantaje! Poți să avansezi, să faci carieră! Alții ar da oricât să aibă norocul tău. Nu se ivește oricând o astfel de ocazie. În scurt timp o să ți se comunice și celelalte detalii”. Mi-a pus stiloul în mână, mi-a împins în față un document de pe care n-am putut să citesc absolut nimic. Literele exersau dansul lebedelor, cuvintele prinseseră aripi. Buimac, lac de transpirație, fără să-mi dau seama ce fac, mi-am pus semnătura pe hârtia care avea să-mi schimbe destinul. Rectorul m-a felicitat, mi-a întins mâna și m-a invitat afară. Amețit de cele întâmplate, debusolat, pluteam pe holurile facultății ca pe niște sloiuri de gheață ce se crăpau și amenințau să mă înghită. Un singur gând mă măcina, îmi zdruncina creierii: Rodiana. Ce am să-i spun femeii căreia îi jurasem să-mi împart viața cu ea? Trebuie să mă întorc. Să-i spun rectorului că nu accept, că m-am răzgândit. Într-o clipă am urcat cele trei etaje și am intrat în secretariat. Am explicat de ce m-am întors. Secretara mi-a răspuns sec, fără să-i pese de starea în care mă aflam. “ Din păcate, domnul rector nu mai este în birou. Astăzi nu cred că se mai întoarce. Îmi pare rău. Trebuie să plecați, mi-a mai spus pe un ton ultimativ”.
În stradă, stația de troleibuz era plină de oameni. În mulțime nici-o față prietenoasă, care să-mi explice ce s-a întâmplat, să-mi aprobe sau nu gestul. Fiecare om părea să aibă propriile probleme. Am privit în vitrina chioșcului de ziare, în care am văzut un soldat învins fără să fi fost vreodată pe câmpul de luptă. Capul îi vuia de mulțimea întrebărilor la care nu găsea nici un răspuns. Un cal într-un galop nebun, provocat de înțepătura unei viespi, îi zdruncina creierii. Toate planurile de viitor se sfărâmaseră ca un geam în care un copil neastâmpărat trăsese dinadins cu praștia.
Confesiunea mă epuizase. M-am oprit pentru o clipă din povestit. Sticlele își alungiseră gâturile și îl priveau cu gura căscată. Erau numai ochi și urechi. Deveniseră nerăbdătoare să audă continuarea poveștii. Gurile lor rotunde își țuguiau buzele și îl îndemnau: „Hai, spune mai departe! De ce te-ai oprit? Ca să stabilim un verdict, trebuie să știm toată povestea”.
De voie, de nevoie, silit de insistențele lor, mi-am reluat spovedania. „ Am pornit pe jos fără nici-o destinație. M-am oprit și am cumpărat o tovarășă de-a voastră crezând că așa o să-mi înec necazul. „ O,o,o! au exclamat sticlele în cor. După cum se vede aveai antecedente”. „Nu fiți obraznice. A fost prima oară când m-am îmbătat criță. Toată după amiaza, toată seara și noaptea ce a urmat am mers fără oprire prin ploaia care plângea odată cu mine, mascându-mi lacrimile ce-mi brăzdau obrazul. Am colindat toate străzile știute și multe altele pe care treceam pentru prima oară. În zori mi-am încheiat maratonul, ud leoarcă, pleoștit ca un câine, pe o bancă în parcul din fața căminului studențesc în care locuia Rodiana. Două colege de-ale ei se îndreptau grăbite spre stația de metrou aruncându-mi priviri piezișe și dându-și coate. Cred că se întrebau, ce mi s-a întâmplat, de ce arăt atât de deplorabil. M-am oprit o clipă să-mi trag sufletul. Imediat sticlele au început să șuiere spre mine. ”Și?! Și?! mă grăbeau ele.
„Am prins un dram de curaj, am adunat două-trei pietricele din pietrișul umed de sub bancă și am pornit spre colțul căminului. Am aruncat în geamul de la etajul întâi. Perdeaua s-a mișcat cât ai clipi, semn că cineva așteptase toată noaptea semnalul meu. „Cobor imediat. Aș-teaptă-mă în hol, mi-a răspuns Rodiana ca de atâtea ori. M-am întors în fața căminului și am intrat în holul încăpător în care portarul picotea așteptând nerăbdător să-i vină schimbul. Rodiana s-a oprit la câțiva metri de mine uitându-se uimită la hainele mele ude leoarcă, deși afară nu mai ploua. „Ce s-a întâmplat? Unde ai fost toată noaptea? Ți s-a întâmplat ceva rău?” „Nu, nu. Adică da. Nu știu cum să-ți explic, mă chinuiam să vorbesc privind spre ochii ei întrebători. Știi că ieri m-a chemat rectorul. M-a pus să semnez un contract prin care va trebui să rămân în București. Mai multe nu știu. Probabil mă voi lămuri mai târziu”. „Și atâta lucru te-a adus în starea asta? Nici nu visam că vom rămâne în capitală”. „Stai. nu te grăbi. Mi-a spus că deocamdată o să rămân numai eu. Poate, te vei întoarce și tu mai târziu. Nu știu nimic deocamdată”. Dar e foarte bine, Petru”. „Cum e bine? Nu trebuia să ne căsătorim?” „Și ce dacă mai așteptăm câteva luni, un an. Timpul trece foarte repede”. „Nu ești supărată? Și, eu, care mi-am făcut atâtea griji!”. Într-un moment de respiro, domnișoarele, pardon, doamnele sticle mi-au spus relaxate: „Ai văzut? Ai devenit prieten cu noi fără motiv. Fata a fost înțeleaptă. Și-a dat seama ce este mai bine pentru voi doi. O perioadă de despărțire nu omoară pe nimeni. Dimpotrivă aveați posibilitatea să vă testați sentimentele. Ei ce s-a întâmplat? Te-a părăsit nu-i așa? Ha, ha,ha au râs în cor sticlele. Și așa te-ai apucat de băutură!”. „Stați. Nu vă grăbiți să trageți concluzii. Odiseea nu s-a încheiat, le-am spus la punct pe un ton răstit.

***

Printre sughițuri și sudalme amare adorm cu coatele pe masă. Aud ca prin vis vociferări inteligibile. Instanța de judecată pare nemulțumită: „Uite la el, de fiecare dată cade ca răpus de trăsnet când ajunge la acest moment din viața lui. Se preface că nu-și aduce aminte. Trebuie să-l obligăm să treacă mai departe. Dar cum?”.
După câteva ore de somn mă trezesc, gata s-o iau de la capăt. Gâtul mi se uscase, ochii îmi erau împăienjeniți, mâinile începuseră să-mi tremure. Spun mai mult ca pentru mine: „Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine”. Tovarășele mele de suferință îmi sar în ajutor: „Alcoolism, știi ce-i aia?”. „Vedeți-vă de treabă. Nici vorbă. Cum puteți să-mi spuneți așa ceva? Uite, dacă vreți, să vă demonstrez că sunt treaz, merg într-un picior în linie dreaptă”. Ușor de zis, greu de făcut. Încerc să le demonstrez că am dreptate, dar mă dezechilibrez de la al doilea pas. „Ei drăcie! Stați că-mi revin imediat. Mă încăpățânez să merg într-un picior, mă leagăn când spre stânga, când spre dreapta și, într-un final, mă prăvălesc peste spătarul scaunului. Mă răstesc la el. „Cine te-a așezat în calea mea? Voi, nu?”. Mă uit supărat către sticle și le ameninț cu degetul: „Scap eu de voi”. „Sau mai bine noi de tine”. „Imediat mă refac” zic eu cercetând spre sticla de pe masă. „Iată și medicamentul. Sper că nu l-ați băut voi pe tot!?”. Încerc să-mi umplu paharul. Masa se clatină și odată cu ea și sticla. „Ce mama dracu? Ce se întâmplă cu sticla asta? Nu cumva e vreun cutremur?”. Mă uit întrebător către completul de judecată. „Nu. Nicidecum” au dat din cap supărați jurații, moment în care sticlele goale au început un tărăboi de ziceai că-s la piață. Se certau, strigau una la cealaltă, se ciocneau între ele, se dădeau de-a dura, se împleticeau printre picioarele mele. Mă împingeau dintr-un perete în altul. M-am luat cu mâinile de cap. O durere puternică, de parcă ași fi suferit o trepanație, îmi făcea tâmplele să vibreze. Am strigat disperat: „Ce-i tărăboiul acesta? Ce vreți de la mine? Dați-mi pace!”. Cea mai în vârstă, ce părea a fi judecătorul, le-a făcut semn. Pe dată vacarmul s-a potolit. „Te lăsăm, dar cu o condiție. Continuă povestea. Altfel nu vei mai avea zile bune cu noi”, m-a amenințat încruntându-se. „Ce poveste? Nu mai am nimic de zis. Asta-i tot”. Tămbălăul a reînceput. Capul mi se transformase într-un stup de albine. Zumzetul miilor de lucrătoare ce amenințau să-mi inoculeze veninul ucigaș m-a determinat să cedez. „Bine, bine. Ați câștigat. Să vedem ce-mi mai aduc aminte”. În liniștea ce-mi permitea să-mi aud bătăile rapide ale inimii, accelerate de efortul de concentrare, mi-am auzit glasul, mai moale ca de obicei, aproape stins. Sticlele ascultau cu urechile făcute pâlnie. „Rodiana a reușit să obțină un post la câteva sute de kilometri. În primul an, am reușit, cu chiu cu vai , să ne vedem în weekendul de la sfârșitul fiecărei luni. Ne închideam în garsoniera mea și nu ieșeam decât cu o oră înainte de plecarea trenului ei. Dragostea ne ținea de foame și de sete. În anul următor ne-am întâlnit mult mai rar. Împreună cu echipa din care făceam parte am lucrat șase luni neîntrerupt pentru finalizarea proiectului. A fost perioada în care m-am apropiat de Corina sau, mai bine zis, ea s-a apropiat de mine. În unele seri, împreună cu băieții, mergeam la câte un restaurant sau de cele mai multe ori la ea acasă unde găseam de toate. Tatăl său lucra în Ministerul de Interne. Îi era ușor să procure țigări bune, băuturi fine și alte delicatese. Ascultam muzică sau urmăream un film bun în fața televizorului color. Nu știu cum se întâmpla, dar de fiecare dată plecam ultimul. Până la urmă am rămas la Corina. Într-o seară, m-a anunțat că este însărcinată și că vrea să păstreze copilul. Am rămas tablou. Cu Rodiana nu mă văzusem de mult timp. E adevărat, ne scriam, ne telefonam. În ultimul timp insista să ne vedem. Îmi tot zicea că are ceva important să-mi spună și nu poate să facă acest lucru decât privindu-mă în ochi. Din păcate nu s-a mai ivit nici timpul, nici momentul potrivit. Motivam că am de lucru, că trebuie să avem răbdare. Corina a început să vorbească de căsătorie. M-a invitat să-i cunosc părinții. N-am putut să dau înapoi. A trebuit, așa cum m-a avertizat tatăl ei, să-mi asum răspunderea. Curând m-am mutat în apartamentul soției, iar garsoniera, în care ne ciorovăim acum, am închiriat-o. Rodiana continua să-mi scrie. Scrisorile sale erau returnate cu mențiunea adresant necunoscut. Cu o oarecare ocazie, chiriașul meu m-a anunțat că m-a căutat la vechea adresă o doamnă, Rodiana, însărcinată în șapte-opt luni. „Să se fii căsătorit Rodiana?” mi-a trecut prin minte. I-am spus că, dacă revine, să-i comunice că sunt plecat în străinătate în interes de serviciu pe o perioadă nedeterminată. „Oooo!”. Au exclamat sticlele uimite. „Da, nu trebuie să-mi spuneți. Știu ce gândiți. Am fost un laș. Ar fi trebuit să-i mărturisesc adevărul în față”. „Nu, nu laș, ci vinovat”. „Bine, vinovat. Cum vreți voi. Acum mă lăsați în pace?„Dar cum ai ajuns din nou aici dacă te-ai căsătorit ?”. „La câteva luni de la căsătorie, poate știți și voi, situația din Europa și din țară a devenit explozivă. Tatăl Corinei, a fost prevăzător. Și-a luat soția, fiica și au plecat în străinătate. Eu am rămas să trag toate ponoasele. Am fost interogat de securitate, am fost închis, mi-am pierdut serviciul și… iată-mă aici în compania voastră”. „Nu vrei să-ți auzi pedeapsa?” „Ce pedeapsă?” „Va trebui să părăsești locuința. Acum este numai a noastră”. Și, fără alte cuvinte, vajnicii apărători ai cetății abia cucerite, l-au împins brutal către ieșire, au blocat rapid intrarea lăsându-l pe Petru în voia sorții.

Dursa foto: andreibartesch.com