Aurel Chiorean 
Nu plâng iubita mea, copacii în rugină,
pe marginea de gând din vara care pleacă
şi-au înşelat credinţa şi-acum îşi cată vină,
îmbătrânind în cercuri, cuvinte dor, ei seacă.
Durerea-i bunătate, atâtea zile-n rând,
când dăruiau o umbră în verdele mereu,
e vremea îngălbenită şi au căzut pe gând,
vor înverzi din nou… de vrea şi Dumnezeu.
E toamnă şi copacu-mi e jupuit de viu,
un preţ plătesc acum la malul meu povară,
e timpul să plecăm până nu-i prea târziu,
mai e puţin, iubito… şi-o iarnă mă înfioară !
Vezi vântul parcă-n ciudă vrea ca să cucerească,
pământul nostru sfânt, acum convins de ploi,
pădurea toată acum, a încetat să crească,
în amintirea verii, în vis visat de noi.
Simt toamnă iar, iubito şi iarna-i înainte,
împovărata-mi frunză aşteaptă ca să plece,
nu mi-este teamă însă îmi mai găsesc cuvinte,
dar simt că îmbătrânesc, în vis când vine rece.
Sursă foto: www.saga.co.uk
