Eu aveam în mână o scoică

În Bali, când începe amurgul, soarele se prăbuşeşte ca un stâlp de nisip. E un spectacol care începe cu o strivire şi continuă apoi cu ceva dramatic şi definitiv ca o crimă care se întinde de la un capăt la altul al cerului, atât cât privirea poate să cuprindă şi sufletul să încapă. Asfinţitul e una dintre cele mai zguduitoare experienţe pe care le poţi trăi aici, fiindcă lui i se adaugă mereu parfumul stârnit de adieri printre florile de frangipani şi portocal, sunetele grave, adânci şi nepământene coborându-se din temple, ori vuietul puternic şi sinucigaş al oceanului.

Chanda a venit din India. Îi văd şi acum silueta profilată pe soarele căzând în ocean. Are mâinile împreunate a rugăciune deasupra capului, fruntea perfectă, părul răvăşit de vânt, ochii, migdale amare, închişi, gene lungi ca picioarele de fluturi.

În spatele ei e templul cufundat în fum, cântecele ritualice, ca dintr-o lume de dincolo, şi o fâşie de fostă plajă invadată de palmieri şi orhidee. Se ard ofrande, iar aerul miroase puternic, până la leşin, a santal şi a ylang ylang. Ultimii vânzători de tapioca şi-au strâns ţesăturile pe care îşi aveau înșirată marfa şi stau în genunchi. Par traversaţi de timp şi amestecaţi  cu fibrele locului. Nu sunt triști, nu senini, nu temători, ci una cu pământul acela. Profunzi, simpli, dar grei de mister şi grei de înţelesuri. Unul are în mână o floare roz de lotus pe care o înconjoară de cinci ori cu fumul din ofrande. Toţi tac, iar tăcerea lor umple până şi lujerii de iasomie de pe ziduri. Nu ştiu dacă e aşa, dar Chanda îmi pare acum cea mai frumoasă femeie din câte mi-a fost dat să văd pe pământ. A venit aici să îşi scurgă ultimele luni de viaţă. Ştie că are o boală rară şi fără speranţă. Oamenii care vor să trăiască sau să moară în liniște vin în Bali. Nu a împlinit încă 25 de ani, dar ştie că va apuca ziua în care îi va sărbători, deşi o va face din căruciorul ei cu rotile albastre.

Mama ei îmi spune toate astea cu nesfârşit de multă împăcare. Îmi zâmbeşte cald când îi strâng Chandei umărul cu sfâșiată tristeţe, străduindu-mă să îmi ascund tulburarea. Chanda scoate din faldurile sari-ului o scoică mică, puţin ciobită, albă, cât o unghie. Mi-o întinde cu sfială: „Pentru că ne-am întâlnit, Camelia” – îmi spune. Soarele îi face părul să strălucească precum o aură. Are privirea umedă, liniştită şi tandră ca un bot de căprioară. „Nu am ce altceva să-ţi ofer.  Dar te rog să îţi aduci aminte că am fost împreună aici şi că asfinţea soarele”.

Nu ştiu dacă i-am mulţumit. Am  tăcut. Am tăcut îndelung şi mi-am strâns ochii. Soarele tocmai îşi încheia zvârcolirea în valuri. Marginea oceanului era de un roşu intens. Chanda s-a îndepărtat în căruciorul ei cu rotile albastre, iar eu am rămas lângă vânzătorii de tapioca, primind în obraz stropii aduşi de vânt din valurile pline de spume ale oceanului, în mirosul acela halucinant și din ce în ce mai puternic și mai trist de frangipani.

Cobora noaptea la marginea lumii. Eu aveam în mână o scoică…

(sursa foto: imgview.info.com)