1977. Lecția naturii*

Nu mai țin minte culoarea acoperișului clădirii de la Drept. Cărămizie ? Argintie? Gri-alburie? Dar țin minte foarte bine găleata cu straturi de var suprapuse pe care o strângeam de toartă într-o echilibristică periculoasă, un joc de-a riscul asumat. Să urci panta unui acoperiș strângând resturi de coșuri de fum sau de aerisire. Să mergi în doi genunchi și o mână. Să ții găleata cu bărbia și cu mâna liberă să culegi bucăți de cărămizi pe acoperișul singurei clădiri care atunci era Acasă a noastră. Să cobori mereu și mereu ca să verși găleata în mormanul comun. Să faci o pauză curățând etajul la locurile în care se îmbina structura de rezistență. Să te bucuri ca un copil că niciunul dintre bărbații înțelepți, împietriți pe frontispiciul clădirii, nu a căzut.

Îmi dau seama că folosesc impersonalul ca noi toți, mai ales atunci când vrem să fugim de faptul că suntem parte a durerii și spaimei.

Atunci, în zilele celei mai cumplite lecții a naturii, tot ce mai puteam noi face noi, provincialii a căror casă era chiar facultatea, era să curățăm urmele dezastrului, să evacuăm și să pregătim cămine pentru sinistrați, să ne refugiem în efort fizic până la epuizare, ca să avem sentimentul că suntem vii și viața merge înainte. Și mai ales că îi ajutăm pe cei infinit mai nenorociți ca noi care, până la urmă, ne pierdusem doar inocența siguranței față cu natura. Mare lucru nu puteam face. Luam de mână câte un om împietrit să îi arătăm intrarea în Căminul 6 Martie. Nici măcar la bagaje nu îi puteam ajuta. Ce bagaj? Scăpaseră mulți în pijamale și (sau fără) halat. Să strângem haine și să le ducem. Să așteptăm camioanele cu apă și mâncare care veneau din toată țara să ajute miile de nenorociți pe viață sau fiindcă mai erau în viață doar ei. Să luăm sticlele și conservele și să le împărțim ca la cel mai mare parastas al bucureștenilor vremii noastre.

Nu am fost deloc nici tare, nici bravă. În rezumat, cred că m-aș defini mai degrabă ca un animăluț înspăimântat, cu un adaos de lege morală care îți spune că, oricât de rău ai ajunge sau te-ai simți, dacă poți să micșorezi cât de puțin răul incomparabil mai mare pe care îl trăiește seamănul tău, atunci trebuie să îl ajuți cât și cum îți stă în putință.

Primul nostru instinct după acea noapte a fost să fugim cât vedem cu ochii de blestematul de oraș care devenise brusc ostil, dispensabil. A venit o rudă și ne-a dus la părinții mai apropiați, la peste 100 de kilometri de trauma aceea insuportabilă. Am crezut că acolo vom putea pune o pâclă deasă pe memoria vizuală, căci a doua zi am străbătut ca inconștienții, purtați de o forță irațională exact Bulevardul Magheru. Toată viața mea voi vedea cum arată apartamentele fără pereți exteriori, chiuvete suspendate, picioare care ies de sub o placă de zid, haine atârnate de colțuri de cărămidă. Toată viața mea voi auzi liniștea aceea îngrozitoare și voi simți praful morții în cerul gurii. Am crezut că, acolo, departe, o să îmi anesteziez spaima acelei seri în care citeam cu picioarele sub mine cartea lui Vintilă Corbu, Căderea Constantinopolului, după ce ne întorsesem veseli că ne-au dat mici la cantină. Că o să uit cum mi se smulge pământul de sub picioare și vuietul acela înspăimântător, de bombardament atomic. Că, dacă voi arunca la ghenă rochița mea roșie cu buline albe și cartea lui Vintilă Corbu, odată cu ele arunc și acel anume moment al vieții mele.

Mama lui Adrian a avut puterea să își depășească propria spaimă și să ne facă o ciorbă cu borș cu perișoare. Duty calls! Mama trebuie să aline și să ocrotească, deși moare de frică. Am mâncat ca la Apocalipsă. Lacom, definitiv. Ne-am cuibărit pe canapele. Copii, nu-i așa? Eram încă nepoții cuiva. Copii, adică. Trebuia să fim ocrotiți. Să nu ne mai întoarcem în locul acela sinistru. Am adormit brusc, fără rest. Ne-am trezit deodată. Am sărit ca arsă: Ce căutăm noi aici? Cât de nenorocit de lași suntem?

• Tată dragă, da’ voi nu sunteți nici doctori, nici pompieri sau armată. Ce să faceți voi acolo?

Adrian s-a uitat la mine. A văzut, a dat din cap și i-a spus, fără drept de apel.

• Așa trebuie.

Ne-au înțeles, ne-au făcut pachet cu mâncare și ne-au dus la tren.

Trecea, uitat de Dumnezeu, un tren prin Bărăgan… în el fiind, nu mai știam, mergând așa, de ce mergeam… Cred că este ultima poezie pe care am învățat-o cu intenție. Sorescu. E poezia lui. Cultura ne preia și tristețile, salvându-le din perspectiva universalului (Noica). Citez aproximativ, nu mai caut sursa exactă. Nici nu vreau decât să încerc să vă spun o stare.

De cămin îmi era urât și frică. Pe acoperiș era mult mai bine. Acolo voiam să fiu. Să mângâi zidurile Almei Mater și să le curăț. Niciodată nu cred că am iubit clădirea aceea atât de mult. Ca să fiu demnă de ea, de ce înseamnă ea, am plecat din Transilvania mea. Ca să fiu demnă de ea mi-am călcat spaima în picioare, cu bucuria Cerului înstelat deasupra mea și a legii morale în mine (epitaful de pe mormântul lui Kant). Ca să fie demni de ASE, Carol Davila și Ion Grigorescu, cinci din cei unsprăzece hunedoreni, câți ne-am părăsit zidul carpatic s-au dus… s-au dus… împreună cu ceilalți 1400 de oameni ai locului, de oameni care adesea sfințeau locul.

Traumele îți fac cuvintele cocoloașe de noroi în așteptarea ploii atot-curățătoare. Care nu vine. Părinții colegelor mele gemene (două din cinci) pândeau cel mai rezistent copac ca să intre cu toată viteza în el. Au făcut-o, dar ploaia nu a venit. Nu a venit, de fapt, la niciunul dintre cei rămași orfani de copii. Pentru ei mi-e rușine de fuga inițială.

Buletinul meteorologic al vremii spunea că era o primăvară timpurie, caldă și frumoasă. Numai bună să mergi pe acoperișuri și să întinzi corturi prin spații verzi.

13 ani mai târziu, în Piața Universității, era tot o primăvară caldă și frumoasă. Stăteam lângă Alma Mater a altora, lângă Arhitectură, cu grijă și sfială să nu întorc ochii spre blocul din stânga. Perfect normal la suprafață. Ziduri noi. Dictaturile sunt mai eficiente în reconstrucții și șters urme ale trecutului. Mai puțin din mintea oamenilor. Când îmi reaminteam de chiuvetă, haine și picioare strângeam ochii și cântam: Mai bine mort/Decât trădător. Și eram fericită că sunt vie și liberă. Liberă așa cum nu eram atunci. Și că trăiesc din plin comuniunea cu semenii mei, că Bucureștiul este și al meu, așa cum era și atunci.

* Sec și informativ, pentru știința celor mai tineri: în 4 martie 1977, vineri, la ora 21.22, a avut loc un cutremur cu magnitudinea 7,2 pe scara Richter. În București, au murit aproximativ 1400 de persoane, în țară 35000 de familii au fost sinistrate.

Imagine: Silviu D. Gherman