Aseară mi-o fătat purcelul o scroafă și vițelul o vacă

Se mai pot aduce în discuție și alte formule, mai puțin răspândite, în care aportul povestitorului la concretizarea unor scheme tradiționale este evident. Iată, de pildă, cum își începe basmul un povestitor român:

„A fost odată, a fost, că de n-ar fi, nici s-ar povesti; că nici eu nu-s deodată cu poveștile, mânca-mi-ar pita fălcile, că-s mai mic c-o zi, cu două, mânca-mi-le-ar pe amândouă. Mi-aduc însă aminte când poveștile pe la poarta noastră trecea, maica atunci mă făcea, și eu luai o poveste de coadă și-o țîpai la noi în ogradă, și-o bătui bine, bine, să mă-nvețe și pe mine. De atunci eu nu mințesc cum se mintește, ci mințesc de pârlesc, că în lume așa se trăiește. Destul c-a fost odată un împărat…” (Bologa, 487; cf. MIS, nr. 5, 7).

Reproducem încă două variante ale acestei formule:

„Cică a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, că nu-s dator a minți ca și-un purice-a plesni, că eu nu-s de când fereștile, ci eu îs de când poveștile. Când poveștile pe la noi trecea, maica atunci mă făcea și apucai una de chică și-o aruncai într-o vică; și-am apucat una de picior și-o aruncai după cuptor, și-o bătui bine, bine, să mă-nvețe și pe mine, după aceea o am lăsat și iată că m-a învățat. A fost odată un…” (Pop-Reteganul, II, 10).

„O fost, o fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti, nici eu a lehăi ca un purice-a plesni. Și eu nu-s de când poveștile; îs mai încoace cu vreo două-trei zile. Poveștile pe la poartă trecea când pe mine mama mă făcea. Și am luat și eu una de coadă ș-am zvârlit-o peste poartă și ți-o spun amu dumitale. Cică era un…” (Vasiliu, 32; cf. Frâncu-Candrea, 237-238).

În cadrul acestor trei formule identificăm, alături de elementele tradiționale cunoscute deja, un element nou. Este vorba de indicarea „sursei” basmului pe care povestitorul se pregătește să-l relateze. Noul element este în fond tot un non-V, prin urmare, formula continuă să-și mențină caracterul negativ, prezența ei fiind posibilă exclusiv în basmele fantastice. […]

Inventivitatea povestitorului român nu se oprește însă aici, elementele tradiționale oferindu-i posibilități nelimitate de acrea, după modelul lor, noi și noi formule. Iată, de pildă, o formulă inițială care se evidențiază în mod deosebit:

„Fost-a când a fost, demult, tare demult, pe vremea poveștilor, când stăpânea Mincinos-împărat a cărui împărăție cuprindea toată lumea. Pe vremea aceea se zice c-o fost trăind o muiere săracă, săracă doamne, mai săracă ca cucul, într-un sat, aici pe dincolo de… nu știu unde, că, mă rog dumneavoastră, e de mult de atunci. Ș-apoi omul mai are și alte lucruri și năcazuri. Așa doar veți fi auzit că aseară mi-o fătat purcelul o scroafă și vițelul o vacă. Vedeți dară bine că tăt gânduri peste gânduri și lucruri peste lucruri dau de capul omului. Nu vă mirareți, deci, dacă vă spui c-am uitat numele acelui sat.” (Frâncu-Candrea, 272)

Un alt povestitor introduce în formulă și „pedeapsa” pe care o va suporta cel ce nu va fi atent la relatarea basmului său:

„A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, cine ar ști să povestească; vedeți dară că a fost; și eu nu spun minciuni când e vremea bună, dar când e cam rea, spun o minciună s-ascultați voi la ea. Cine-o asculta, mult va învăța, cine o dormi bin s-o odihni, dar nimic n-o ști. Pit găină curtă, oa-s-ar în gura cui n-ascultă, c-un dop de pogace în gura cui nu tace. A fost odată un…” (Catană, II, 23) […]

Aceste formule din basmul românesc, uneori unicate, urmează modelele tradiționale cunoscute. În fond, avem de-a face cu aceleași elemente care și-au găsit însă noi concretizări. Povestitorii și-au însușit astfel în mod activ, creator, tradiția, formulele căpătând în repertoriul lor noi forme de exprimare.

În acest proces creator un loc important îl joacă și improvizația, care duce la împrospătarea, la înviorarea tradiției. În timpul interpretării unei piese folclorice cunoscute ascultătorilor – scrie P.G. Bogatîriov – interpretul recurge la improvizație. Absența totală a improvizației în cadrul oricărui gen de artă populară ar reduce tradiția la un simplu tipar, iar opera folclorică s-ar transforma într-o piesă mecanică, pierzând una din funcțiile ei esențiale – de a acționa asupra spectatorilor – ceea ce ar duce, în ultimă instanță, la dispariția ei din repertoriul folcloric.

(sursa foto: topdetop.info)