Andreea Nanu
Cine nu se dă în vând după micile fleacuri pe care publicitatea, revistele, talkshow-urile ni le distribuie la categoria „beauty tips”? Asta s-ar traduce drept „trucuri de/pentru frumusețe.” La o privire mai atentă, fără să alunecăm în pedanterie, ne dăm seama că, într-adevăr, nu e vorba de frumusețe, ci de un truc, de un substitut al ei, de imitații ieftine, de narcotice ușoare menite să ne ajute să uităm că pentru a ajunge la adevărata Frumusețe trebuie să facem un efort. Un efort de discernământ, de educație, de sensibilitate, de gust… „Cred că pierdem frumusețea. Există pericolul ca, odată cu ea, să pierdem şi sensul vieții.” Așa începe un documentar în care filosoful și scriitorul britanic Roger Scruton ne oferă câteva „beauty tips”, însă de o cu totul altă natură decât cele pe care le găsim la îndemână în revistele glossy. Dincolo de atracția mea pentru subiect, m-a impresionat dorința lui Roger Scruton de a ne face pe noi, oamenii obișnuiți, să înțelegem cât de urgentă este redescoperirea frumuseții, cât de intim suntem legaţi de ea, în măsura în care o adoptăm ca măsură a tuturor lucrurilor. Ceva în tonul vocii lui, în pertinența argumentelor, mi-a amintit de cuvintele lui Dostoievski, Frumusețea va salva lumea.
S-a scris mult și divers despre frumusețe. Cu toate acestea, frumusețea riscă să rămână (a devenit deja, din păcate!) un subiect academic, poate exilată mai degrabă în domeniul artei, sau un principiu osificat în valorile altor lumi despre care spunem că sunt de mult „apuse”. Din Frumusețea care dădea substanță și formă lumii (la Antici), am ajuns, în prezent, la frumusețea ca atribut secundar al unor lucruri, gesturi, atitudini care o subjugă, transformând-o în opusul ei. Supunem frumusețea senzualității noastre, plăcerilor contextuale, umorilor trecătoare, subiectivității exacerbate și needucate, experimentelor pe care, în lipsă de alte argumente, încercăm să le validăm cu un îndrăzneț: mie mi se pare frumos. Dar nu ne mai lăsăm, ca odinioară, modelați de Frumusețe, reformați, din interior, de ea. Nu ne mai supunem Frumuseții fiindcă nu o mai recunoaştem ca lege superioară.
Nu putem ști ce este Frumusețea în sine, spune Roger Scruton. Frumusețea ar trebui înțeleasă mai degrabă ca relație, ca spațiu-interval în care se petrec întâlnirile fiecăruia cu Frumusețea, nouă rămânându-ne să le dăm un sens; un sens care să ne schimbe viața, să ne conducă, așa cum spune Scruton, spre casă. Ce înseamnă asta? Există, cred, frumuseţi care te pot ajuta să-ţi găseşti drumul atunci când te rătăceşti; frumuseţi care îţi redau demnitatea, verticalitatea spirituală, purificându-te de tot ce înseamnă derizoriu; frumuseţi care îţi dovedesc că secundarul, discreţia, umbra, ceaţa, contururile diafane, incertitudinea, întrebarea, harul, alcătuiesc o galaxie aparte în lumea noastră, subjugată de greutatea materiei. Viața de fiecare zi mi-a întărit convingerea că avem nevoie de întâlnirea cu celălalt, că numai celebrând frumusețea celui de lângă tine te poți salva pe tine însuți. Un exerciţiu dificil, admiraţia… De ce nu (prea) reuşim? Unde greșim? Poate fiindcă vrem, ca odinioară Adam în rai, să o luăm pe scurtătură. Mușcăm din măr, lacomi de frumuseţe în formele ei de surogat, râvnind să ajungem singuri la cunoașterea absolută, la asemănarea cu chipul lui Dumnezeu, un chip a cărui frumuseţe, tocmai fiindcă ne-a devenit străină, mai degrabă ne-ar schimonosi. Dar știm bine că nu ajungem nicăieri pe scurtătură, apelând la trucuri… La începutul creaţiei, ca și acum (la sfârşitul lumii, cum spun unii), rămânem cu gustul amar al propriei singurătăți, înecate în egoism și autosuficiență. Drumul adevărat, singurul care duce spre casă și spre noi înșine, e prin celălalt. Ascultându-l, contemplându-l, descoperindu-i frumusețea. Cum arată oare acest drum? Poate fi din cărămizi galbene, exterior și vizibil ca în Vrăjitorul din Oz, sau dimpotrivă, un drum care nu e semnalizat decât prin discretele unduiri ale sufletului, riscând tocmai de aceea să devină o potecă fluidă, instabilă, amenințătoare. Avem vreun ajutor? Există, mereu, ca o şoaptă insidioasă, pericolul căderii… Căderea îngerilor s-a petrecut într-o secundă. Căderea din Frumusețe („the Flight from Beauty”, spune Scruton) nu e mai puțin năprasnică, deși pare că i-a luat umanității câteva secole bune ca să se îndepărteze de adevărata frumusețe. Unii s-au amuzat să facă din această cădere un joc semantic, o desacralizare mascată, de la Marcel Duchamp la expresii vulgare ale minimalismului răzvrătit, duplicitar, golit de substanţă…
Nu am nici o îndoială că remediul pentru ceea ce numim astăzi, la modă, le mal d’être, este Frumusețea. Știu că uneori gândul la efortul pe care trebuie să-l facem pentru a o cuceri e descurajant. Mai mult, dacă mărturisești Frumusețea, întâietatea acesteia față de orice altceva, riști să fii privit ca un extraterestru… Dar Platon asta și spune, că Frumusețea e un vizitator din altă lume şi nu poți face nimic altceva decât să-l contempli, nu îl poți poseda, ci doar admira. Însă, aici intervine, pentru mine, un punct de inflexiune. Nu e suficient să spui „ce frumos”, „splendid”, „minunat”. Frumusețea adevărată nu (poate) rămâne în terenurile joase ale entuziasmului trecător. Orice stagnare e periculoasă fiindcă atrage după sine alunecarea în straturile joase ale senzualității (lipsite, firește, de transcendență) sau, și mai rău, osificarea în platitudine, în indiferență: „frumos… și ce-i cu asta?” Aici se petrece o primă decantare. Al doilea filtru e dat de întrebarea: ce înseamnă să contempli, ce presupune exercițiul de admirație? Cred că Frumusețea, ca și Viața, au sens atâta timp cât rămân autentice. Nu ne sunt date pentru totdeauna, entități cristalizate, imobile, ci sunt expresii ale efortului cotidian de a le cuceri, decantându-le până la sâmburele lor de universalitate.
…Trucuri de frumusețe… Beauty tips… Ne atrag, fiindcă ne promit o viață nouă, care poate fi accesată simplu și rapid. „Vopsește-ți părul, începe o viață nouă!…” Cum sună acest slogan publicitar atunci când îl punem față în față cu exclamarea lui Dante care, la vederea Beatricei, spune: „Incipit Vita nuova…” Ați putea spune că viața e un conglomerat de experiențe pe niveluri multiple, de intensități diferite; că frumusețea rămâne o experiență subiectivă, greu de comunicat. Rețin, dintre toate argumentele posibile, faptul că Frumusețea e un exercițiu care presupune eliberarea de greutatea privirii egocentrice, de ambiție, de presiunea timpului, pentru a reuşi, în tăcere, să exprimi o emoţie simplă, directă, arborescentă… Adică o altă imagine a pomului vieții, ale cărui rădăcini coboară din rai, ca un mănunchi de fulgurații (epifanii), până în lumea noastră desacralizată, nu pentru a-i face morală ci pentru a o răscumpăra, transfigurând-o… Nu m-am mirat, aşadar, când Roger Scruton a spus, în contextul zilelor noastre, pentru lumea în care trăim: „nu este altă cale înapoi spre Frumuseţe decât prin jertfă!”…
… La Isaia există un splendid portret al lui Hristos, care ne e înfăţişat ca un om fără trăsături: „ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag.” Descoperim citind mai departe că acest Hristos capătă un chip, (ne) devine înţeles ca Frumuseţe în momentul în care îi înţelegem jertfa; o Frumuseţe personală, care ne priveşte pe fiecare, fiindcă am fost făcuţi să ne ridicăm la asemănarea cu ea. Așadar, nu ar trebui să ne surprindă dacă ne-ar ieși în întâmpinare modest, în zdrenţele secundarului cotidian… Şi acum, fiindcă am început prin a vorbi de beauty tips, care pot fi traduse şi ca indicii (tips, adică „ponturi”, „indicii”), am încercat şi eu câteva: să taci, să asculţi, să priveşti, să nu judeci reducând diversitatea umană la propria subiectivitate, ci să ieşi mai degrabă în întâmpinare, în trei paşi simpli: taci, ascultă, nu judeca. Nu sunt trucuri (tips!) ci trepte care coboară adânc în realitatea imediată, ajutându-ne să descifrăm prezenţa aproapelui.
…Am încercat câteva trepte, trei exerciţii de întâmpinare…
Second meeting
My mind is running ahead, to meet you
What a disobedient child!
My heart in rolling up her sleeves, to know you
A hardworking creature!
My arms reach out, to celebrate your presence
A polyphony of silence!
My mouth is harvesting words
… For a meaningful kiss.
All this time, you were telling me something.
…What did I miss?
(Bach, ‘Bist du bei mir’ BWV 508)
Simple ceremony
I long to greet you
with ceremonial gestures,
Those we look down upon
since they’re no longer in fashion.
They too have their charm,
as if you’d say:
`borderline`
or
`distant frontier`
… you’re here!
*
I shall look at you long and far
with the amazement man invoked
to map his first star.
I shall invite you in,
with the explorer’s reverence for a dream.
And if at times, by mischance
Ceremony should fail
Remember how everything is frail
and be forgiving.
Come now, from my face lift this veil…
I promise to teach you an old dance,
in return for a vow and a furtive glance.
Only you know the exuberance
concealed underneath my sober stance.
…There’s nothing to be done, my dear,
When Time itself is reminiscing,
its edges sharper than a knife
Only this, I fear:
Bestow the proper ceremony
On the promise of Life.
*
After a while, I’ll bid you farewell
…I think
With a writer’s taste for words
…in rare ink.
Bach, Air
You walk into the Room
Making no sound at all.
You walk onto the chords of my Mind
Making all that Music.
Vibrant…
Arborescent…
Music… a universal event,
Happening to no one in particular.
Listen…
You sound as fragrant
as the autumnal air – Bach, Air on G…
Suddenly
You happen
…To Me!
(sursa foto cover: indianbeauty.tips)
