Rîul care curge spre izvor III

Încet, încet, Eliza începu să-şi revină, dar era ca un ceasornic prea vechi, ceva se rupsese în ea şi nu se mai putea repara.
Anii treceau şi fetele cele mici erau acum şi ele domnişoare. Se făcuseră şi ele atît de frumoase, încît tinerii din oraş le numeau „lebedele lui Constantinescu” sau despre căsuţa lor spuneau că e „casa cu fete frumoase”. Elizei îi era acum greu, căci pensia era destul de mică, dar, muncind aşa cum era ea obişnuită, Eliza reuşea să menţină o linie de plutire onorabilă şi demnă. Avînd trei fete de măritat, trebuia să se prezinte în lume cu o demnitate care să înlocuiască lipsa de zestre a fetelor. Aşadar acum elabora altfel de precepte: „Strîngeţi bine cureaua, fetelor, căci ce e în burtă nu se vede, ce e deasupra, da”. Prin urmare, mîncarea era redusă la maximum, pentru a face faţă unei vestimentaţii de minim bun simţ. O parte din vechile toalete ale Elizei se transformară în ţinute moderne pentru tinerele domnişoare. Fetele erau acum deseori vizitate de tineri, studenţi sau chiar tineri profesori, ba chiar un moşier cu monoclu care venea cu trăsura aducînd cîte o ladă de portocale, alţii cu cartonul de prăjituri pe care fetele se străduiau să nu le golească pe loc cum ar fi vrut, pentru a nu părea înfometate precum erau în realitate. Cînd tinerii plecau, ele făceau mare haz, rîzînd de fiecare sau imitîndu-i pe unii mai caraghioşi. Eliza nu încerca să le influenţeze pe fete, chiar dacă unii i se păreau nişte „partide bune”, căci ea dorea ca fetele să-şi urmeze propriile destine, aşa cum făcuse şi ea, şi nu dorea să se amestece în ele.
Artemiza, cea mai mare dintre fete, terminase facultatea de filologie din Cernăuţi, cu multe aprecieri din partea profesorilor, printre care şi eminentul Lecca Morariu, dar şi multe aprecieri din partea tinerilor, care roiau în jurul ei încă din primii ani ai studenţiei.
De cîte ori se întorcea din Cernăuţi, în vacanţe, orice ieşire în oraş era o ocazie de a aduna în jurul ei un mic roi de admiratori sau doar de simpli amici, toţi încîntaţi de drăgălăşenia şi de veselia ei bine cunoscută. Vasile Andriu, „Lică”, cum îi spunea ea, student medicinist, care avea să devină mai tîrziu un eminent chirurg, Georges Hobincu, tot medicinist, care avea să fie adînc implicat în istoria familiei, Ionel Morariu, tînăr strălucit şi plin de umor, Ionel Popinceanu, ce avea să devină doctor în filologie în Germania, văr prin alianţă al fetelor Constantinescu, se întîlneau în parcul oraşului, purtînd discuţii dintre cele mai interesante şi însoţind pe frumoasa „Artemis”, cum îi spuneau ei Artemizei.
Fiica mijlocie a Elizei, Florica, era şi ea acum studentă la Drept în Iaşi, căci, din cauza războiului, Cernăuţiul devenise un loc nesigur pentru studenţii din zona Moldovei.
Florica, o blondă cu ochii verzi, mereu comparată cu vreo actriţă a timpului, mai era supranumită şi „fala facultăţii”, era mereu admirată cînd îşi făcea apariţia pe la întrunirile studenteşti, cu rochia neagră din dantelă, despre care nimeni nu ştia că fusese preţul multor ore de chin pentru a repara ceea ce moliile devastaseră în timp.
Acum chiar şi Lenuţa se înscrisese la Drept şi, la admitere, tinerii din anii mai mari înconjurau proaspetele boboace, cu încurajări şi ocheade, alegîndu-şi de multe ori dintre ele viitoarele logodnice. Înainte de examenul oral, un tînăr drăguţ şi elegant se adresase Lenuţei cu un zîmbet fermecător pe faţă: „Punem pariu că la oral vei avea cele mai uşoare întrebări?… Şefului comisiei îi plac fetele frumoase!”
Puţin speriată de îndrăzneala lui, Lenuţa intră totuşi în joc şi spuse : „De acord! Pe o prăjitură la cofetărie!”
Lenuţa intră cu emoţie la examenul oral, dar şeful comisiei o rugă doar să spună care a fost primul triumvirat din Roma antică şi după ce ea numi pe cei trei bărbaţi, (Julius Caesar, Pompei, Crassus), i se comunică faptul că intrase la facultate. Pe vremea aceea, oricine voia putea să asiste la examenele orale, aşa că admiratorul Lenuţei o şi aştepta la ieşire: „Felicitări, şi fiindcă am cîştigat pariul trebuie să mergem la cofetărie, dar să ştii că eu am să dau prăjitura”, spuse el galant.
Se pregăteau să se îndrepte către cofetăria cea mai dragă studenţilor, loc des frecventat de ei de pe strada Lăpuşneanu, cînd la ieşirea din Universitate se întîlni cu Georges Hobincu, care se erijase într-un fel de protector al Lenuţei, ca prieten al familiei şi fost meditator al ei de pe vremea şcolii. Aşa se întîmpla întotdeauna, Georges o urmărea ca o umbră, căci fără a fi prea mult consultată, întreaga familie o numea pe Lenuţa, logodnica lui Georges, iar el îşi luase foarte în serios această postură.

***

. Mai trecuse un timp şi războiul se apropia serios de meleagurile acelea.
Artemiza se măritase cu un profesor mai în vîrstă, dar om bun şi respectabil, Florica se zvonea că era foarte curtată de un asistent universitar, moşier şi bărbat foarte vînat de multe dintre studentele de la Drept. Lenuţa, serioasă ca de obicei, se făcea că nu observă roiul de tineri care o tot invitau la plimbare sau la teatru, nelămurită încă dacă este logodnica lui Georges. Cu toate acestea, cînd frumosul nepot al familiei Cenda începuse să o curteze, ea nu îi acceptase atențiile, iar acesta o amenințase că pleacă în război să moară acolo, pentru suferința din dragoste. Le-nuța luase în glumă amenințarea, dar cînd frumosul grec muri în război, ea fu profund întristată. Mergînd în vizită la familia Cenda, portretul în mărime naturală al tînărului, expus în sufragerie, o izbi în inimă cu privirea ochilor lui negri.

***

Eliza tocmai scotea din cuptor ultima tavă de prăjituri, cînd i se păru că aude trăsura oprind în faţa casei. Era tare emoţionată. Florica o anunţase că vine acasă cu profesorul ei, moşierul, care dorea să o ceară de soţie. Elizei nu-i venea să creadă că în căsuţa ei cea veche va veni un domn atît de important. Eliza fusese obişnuită să fie în legătură cu familii suspuse şi nu se simţise niciodată intimidată de ei, căci fusese o persoană cu mult bun simţ şi foarte iubită în societate, dar acum se gîndea că statutul ei era altul. Era văduvă, era săracă, nu mai trăia la nivelul acelor oameni, căci Arghiropolii se trăgeau dintr-o străveche familie bizantină…
Se auzi o bătaie în uşa din faţă şi Eliza, se mai uită în treacăt în oglindă, să-şi potrivească rochia de mătase pe trupul ei încă frumos.
Deschise uşa şi din întuneric, năvăli cu faţa plină de veselie, Florica, cu părul ei blond răvăşit în toate părţile, cu ochii verzi sclipind, trăgînd de braţ un barbat înalt ce păşi în lumina lămpii, puţin stingherit.
-Mămică, îţi prezint pe logodnicul meu, Constantin Arghiropol, Titi cum ii spunem noi.
-Bine aţi venit domnule… Arghiropol, îngăimă Eliza încă foarte intimidată…
-Bine v-am găsit mămică, spuse Titi cu o voce duioasă şi nişte ochi blînzi care rîdeau. Apoi o cuprinse pe Eliza cu o mînă, cealaltă ţinînd-o strîns lîngă trup. Eliza privi uşor nedumerită, dar în aceeaşi clipă, Florica începu să turuie, relatînd întîmplările prin care trecuseră.
-Vai, mămică, spuse ea, să vezi ce ghinion: cînd să coboare din tren, bietul Titi a căzut într-o groapă şi cred că şi-a scrîntit umărul!
-Da, spuse şi Titi zîmbind, cred că o să mă însor!
-Vai de mine! făcu Eliza speriată de-a binelea, poate ar trebui să chemăm un doctor!
-Aa! Nu e cazul, stai mămică jos, te rog, că nu e aşa grav!
-Vai! Domnule Arghiropol…
-Titi! o întrerupse el, e vina mea, m-am grăbit, eram nerăbdător că Floricuţa mereu îmi spunea că vom ajunge la o căsuţă mică, unde are ca zestre o mămică, o surioară şi o pisică!
Eliza rîse intimidată la gluma lui, apoi o strigă pe Lenuţa, care nu îndrăznea să vină din camera alăturată şi după cîteva schimburi de replici, se aşezară la masă.
Eliza se străduise să umple masa cu feluri rafinate pe care şi le însuşise în decursul anilor de pe la casele distinse pe care le frecventase. Dar punctul forte fu momentul prăjiturilor, în care Eliza excela.

***

Veselia pătrunsese din nou în casa Elizei. Se făceau uneori adevărate expediţii la Gugeşti, la moşia Arghiropol, unde se aduna o mulţime de lume – fetele Elizei, chiar nepoate de-ale ei, prieteni ai fetelor; se făceau imense focuri de tabără la care se cocea porumb, iar cînd se coceau harbujii şi pepenii galbeni, apoi strugurii, erau adevărate festinuri.
Urmase nunta Floricăi, apoi viaţa urmîndu-şi cursul ei de zi cu zi şi senzaţia Elizei că nu va trebui să-şi mai facă atîtea griji pentru fetele ei.
Cu toate acestea, o mare nelinişte punea stăpînire pe toată lumea, căci un alt război se apropia neînduplecat şi de aceste meleaguri.

Foto: Andi Spot