Daniel Samuel Petrilă
Sunt sigur că multă lume a auzit măcar o dată de Anton Pann (sau, după numele de naștere, Antonie Pantoleon-Petroveanu), renumitul poet, profesor și compozitor de muzică religioasă, folclorist ș.a., supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” în Epigonii. Dar puțini sunt cei care știu că Pantaleon Petrov, tatăl său, era de meserie… căldărar. Este cam greu de crezut că unul din promotorii literaturii populare culte din România a fost un bulgar de etnie rromă, nu-i așa? Mai mult, G. Călinescu nu excludea varianta ca tatăl acestuia să fi fost, în același timp, și cetățean român. Cu toate acestea, există multe voci care pun sub semnul întrebării apartenența lui Anton Pann la etnia rromă.
N-a fost bogat, iar pe lângă sărăcie a trebuit să suporte și alte experiențe, poate mult mai dureroase (cum ar fi, de pildă, Războiul ruso-turc din 1806-1812, când ceilalți doi frați ai săi vor sfârși tragic – fiind înrolați în armata rusească). La 16 ani ajunge în București, cu mama sa, despre care s-a știut că este grecoaică, iar datorită vocii sale obține câteva funcții notabile. Urmează diferite școli de muzică și va fi inițiat în această artă de profesori de muzică renumiți ai vremii.
Personalitatea lui Anton Pann stârnește, din capul locului, controverse dintre cele mai interesante, iar ideea alcătuirii acestui articol a adus cu sine și câteva întrebări la care am încercat să răspund, mai întâi mental, bazându-mă pe câteva (mici) detalii (dar, cred eu, importante) referitoare la biografia acestuia. Oare de ce nu avem niciun document în care acesta își recunoaște/ asumă apartenența rromă? De ce nu a lăsat niciun indiciu?
În treacăt fie spus, nici acesta, dar nici apropiații săi, nu au specificat vreodată că ar fi fost țigan, iar cazul de față nu este singurul de acest fel – din păcate!
Merită luat în considerare amănuntul cel mai important al încercării de decriptare a enigmei, și anume că tatăl lui Anton Pann moare în 1806, când Antonie avea aproximativ 8-10 ani, acest lucru oferindu-ne o pistă cel puțin credibilă, dacă nu chiar reală. După pierderea tatălui, Pann s-a atașat (mult) mai mult de mamă, ascunzând astfel în sine tot trecutul rușinos. Meseria de căldărar era practicată exclusiv de tatăl său, iar după moartea acestuia meseria se va pierde definitiv în familie, căci Anton a urmat calea modernizării, nu a vrut să ducă această meserie mai departe*, ci a mers să se instruiască în școli mari și să-și cultive sensibilitatea artistică inconfundabilă din literatura pe care a creat-o mai târziu. Să fi purtat umoristul în sine – și pe tot parcursul vieții sale – povara rușinii trecutului său? Iată că Pann s-a asigurat că nu va rămâne nicio urmă. Gestul său nu e de criticat, dar nici neapărat de admirat (până la urmă… sunt simple ipoteze personale, dilema fiind „observată” cât se poate de obiectiv – în lipsa unor dovezi clare). Sau poate că această rușine nu are legătură cu originea sa etnică, ci cu destinul aspru, iar atunci nu ar mai fi nimic de adăugat.
Anton Pann se stinge din viață pe 2 noiembrie 1854, dar rămâne viu în cultura românească și în conștiința multora dintre noi.
__________
*Este important de menționat că băieții rromi, încă de pe la vârsta de 10-12 ani, participă, alături de ceilalți bărbați, la adunări în care se dezbat anumite chestiuni privind organizarea comunității (aplicarea pedepselor în cazul săvârșirii anumitor infracțiuni, încălcări ale moralității inclusă în Rromanipen, devieri comportamentale etc.), fiind și o instanță supremă (neoficială), în care statul nu are voie să intervină, căci problemele se mediază în interiorul comunității. La aceste întâlniri nu aveau voie să participe și persoanele de sex feminin.
(sursa foto cover: ro.wikipedia.org)
