6. (În zilele frumoase…)

În zilele frumoase, la opt şi jumătate – nouă dimineaţa, ne întâlnim în piaţa centrală a oraşului. Poate părea cam devreme, dar pentru noi, pensionarii, e normal, noi nu prea avem somn.

Astăzi ajung chiar ceva mai târziu în agora noastră – am scăpat mai greu de Chiara, care mă bate la cap cu chestiunea picăturilor pentru întinerit, date de spiriduşi. Flaconul e pe terminate şi ea, nu şi nu, că furnizorii trebuie să vină azi şi să fiu neapărat şi eu de faţă când vin piticarnițele alea…

Am plecat de acasă în mare grabă, gârbovit, modest şi stins. Pe drum, mă metamorfozez – ţinuta mi se îndreaptă, devin din ce în ce mai viguros şi păşesc tot mai sigur pe mine. Când mă înfăţişez privirilor celor din piaţetă, deja sunt altul: un ins prosper, cu obrazul întins şi cu mintea ageră. Toţi mă privesc cu simpatie, bine că mi-am făcut apariţia, fără mine discuţiile din centru ale pensionarilor n-ar avea nici un farmec, eu sunt sarea şi piperul, eu îi stârnesc cu subiecte extraordinare, eu croiesc cărările prin desişul atâtor chestiuni complicate, care-i depăşesc pe aceşti bătrânei cumsecade, eu dau răspunsuri la întrebările fără răspuns, eu le induc tovarăşilor mei de dialog, fără ca ei să bănuiască, şi ce anume să gândească. Este o artă, nu stă la îndemâna diletanţilor, se deprinde greu, în şcoli speciale, e nevoie de studiu, dar e nevoie şi de un special talent înnăscut, pe care eu, cu modestie o spun, îl am.

În aparenţă, totul vine uşor, de la sine. Nu e aşa. Pentru momentele acestea ce par lejere, ce par o improvizaţie, o improvizaţie e adevărat seducătoare dar o improvizaţie, eu mă pregătesc temeinic. Pentru astăzi mi-am propus abordarea unei idei extrem de serioase, ceva ce face parte dintr-un plan amplu, cu multe paliere, pe care am de gând să-l lansez aici în piaţetă, folosindu-mă de pensionarii care n-au ce face şi, în loc să taie frunză la câini, sunt dispuşi să mă asculte cu gurile căscate, iar apoi, harnici aidoma unor furnicuţe, vor răspândi zvonul şi el va creşte nestăvilit ca arborele din bobul de muştar.

Sunt îmbrăcat în alb, mă simt strălucitor. Zic:

– E cald azi şi îmi întorc privirea, grea şi cu înţeles, spre Ghelase.

El nu mă dezamăgeşte: se uită la mine uimit-încântat, cu ochi mari, umezi, de viţel inocent şi repetă grav, de parcă tocmai aş fi emis cine ştie ce sentinţă colosală:

– Aşa e, e cald azi.

Ghelase e mic de statură, slab, poartă un costum de tergal subţire, vechi şi de culoare închisă. Este un tip cu desăvârşire lipsit de idei personale şi de aceea se face totdeauna ecoul meu, se alătură celui mai puternic (adică mie!) şi devine umbra mea, fidel ca un câine. Recunosc, îmi este foarte util în jocurile pe care le pun în scenă cu figuranţii aceştia de provincie.

– Prea cald, vine replica mea rostită neutru, replică şi ea calculată ca să verific dacă Ghelase e într-adevăr un robot docil.

– Aşa e, întăreşte Ghelase.

Ceilalţi tac, curioşi să vadă unde vreau să-i duc cu vorba, ştiu ei că numai în aparenţă vorbele mele sunt aruncate la întâmplare şi că, de fapt, am bine pus la punct un subiect tare cu care iarăşi am să le iau piuitul.

Stănescu stă ca pe jar fiindcă nu-mi ghiceşte intenţiile şi nu poate să mă contrazică. E regulă, orice am dezbate, el este de altă părere decât mine, este în opoziţie, cu vervă, dar şi cu enervare crescândă. Profesor la pensie, un soi de mică enciclopedie ambulantă, el fusese, până la apariţia mea, centrul atenţiei, liderul grupului de pensionari. ÎI detronasem şi nu poate să-mi ierte asta, e invidios, gelos pe succesul meu, iar aversiunea faţă de mine şi-o manifestă în aceste polemici, aidoma unor partide de şah sau de table, în care el de cele mai multe ori pierde. Dar mie îmi este simpatic, în fond şi de el mă folosesc – fără el, spectacolul ar fi anost, n-aş mai avea cu cine să mă lupt, n-ar mai sări scântei, nu aş mai fi inspirat să-mi dezvolt ideile, polemica de idei e binevenită, e creatoare, aşa se iveşte noul, ca şi-n politică şi în cercul nostru de pensionari opoziţia este strict necesară. Aşa că eu n-am decât sentimente de recunoştinţă faţă de el. Vorba poetului, dacă n-ar fi existat, Stănescu ar fi trebuit inventat.

De data aceasta nu sunt dispus să-mi divulg intenţiile din prima. Trag de timp, îi derutez, am de gând să mut discuţia de la una la alta, până am să simt că e momentul să lovesc.

– Un puşti din Bucureşti, fără părinţi, a moştenit două milioane de dolari şi toţi se înghesuie să-l înfieze, spun cu aparentă implicare.

Noutatea asta nu-i scoate din moţăială pe camarazii mei de vârsta a treia. Nici nu mi-am propus: a fost un cartuş intenţionat tras în gol.

Stănescu mă fixează zâmbind cu superioritate afişată – vrea să-mi arate că el ştie că vestea asta e doar o nadă uşoară, pentru neiniţiaţi, subiectul zilei va fi cu siguranţă altul, el îl aşteaptă ca să ne confruntăm.

Schimb brusc cursul discuţiei:

– Pleacă antrenorul de la Naţională şi am aflat cine vine în locul lui… am primit aseară un telefon confidenţial de la un prieten din Bucureşti…

Merg la sigur: chestiunea fotbalului îi aduce totdeauna la extaz pe trei inşi nelipsiţi de la întrunirile grupului nostru – Pandele, Teodorescu şi Dragomir. Şi acum, de fericire, chipul lor se inflamează subit ca rezistenţa unui reşou băgat în priză.

• Cine vine? strigă ei în cor, ca nişte copii tembeli, fără să le pese că este o cursă întinsă de mine, prin care vreau să demonstrez că oamenii sunt uşor de manipulat, trebuie doar să le cunoşti slăbiciunile şi să apeşi pe butonul potrivit.
• .., pronunţ eu, cu indiferenţă jucată, numele antrenorului.
• Haaaagi! repetă ei lungind teribil de mult vocala a şi având înfăţişarea unora care tocmai au ajuns la orgasm.

Ceilalţi, neinteresaţi cine ştie ce de fotbal, râd de ei, când îi văd aşa ambalaţi, nişte păpuşi în mâinile mele, cu care fac ce vreau.

Orchestrând atent efectele, mă decid să atac – în clipele acestea de dislocare a atenţiei tuturor (inclusiv Stănescu se amuză de caraghioasa dependenţă de fotbal a celor trei…), întorc discuţia la observaţia banală cu care începusem:

– E cald, e prea cald.

– Tac, privesc cerul ameţitor de albastru şi soarele arzător, apoi adaug:

Asta nu e o căldură normală. Asta e ceva extrem de grav, are alte cauze.

– Cum?! se miră Dumitraşcu, un tip de treabă, fost contabil, pe care îl acceptăm în cercul nostru fiindcă totdeauna se oferă să ne cumpere ziare, vreo sticlă de suc ori să ne facă alte diverse servicii neînsemnate. El este un partizan discret al lui Stănescu.

– Are alte cauze!…, se minunează şi ecoul meu, Ghelase, cu aerul cuiva care se întreabă cum de nu şi-a dat seama până acum că aşa stau lucrurile – și anume, cauzele acestei canicule nefireşti sunt „altele”.

– Bineînţeles că nu e o căldură normală. Iar cauzele… ce mare scofală. Ştie oricine! Efectul de seră…, se avântă Stănescu convins că a intrat pe un teren solid. Faţa lui are un mic rictus care vrea să sublinieze că în sinea lui îşi râde de mine – astăzi mă va învinge cu un scor categoric, umilitor, aşa îmi trebuie, eu singur m-am băgat în laţ, cine m-a pus să aduc disputa la această temă, efectul de seră, pe care el, Stănescu, o stăpâneşte atât de bine?!…

– Bioxidul de carbon, asta e marea problemă, continuă el. Arborii transformă bioxidul de carbon, nociv, în oxigen, folositor vieţii. Numai că defrişările, distrugerea pădurilor pentru interese de afaceri, mă rog, dar şi noxele pe care industriile noastre le produc, în cantităţi din ce în ce mai mari, până la cote alarmante, toate fac să se strice echilibrul… în fiecare an, peste şase miliarde de tone de bioxid de carbon trimitem noi în atmosferă. Şase miliarde de tone! Ei bine, gazul ăsta formează un înveliş gros de circa douăzeci de kilometri care izolează căldura degajată de pământ spre stratosfera. Acesta e efectul de seră… Şi în fiecare an temperatura medie creşte periculos. Consecinţele?… Nenumărate şi devastatoare: uragane, inundaţii, secetă, alunecări de teren, temperaturi toride-record. Ce ne aşteaptă?… Se va schimba clima. Chiar în Europa vor apărea, în premieră, uragane, se vor extinde zonele deşertice, vom face cunoştinţă cu boli tropicale, malaria ori elefantiazisul…

Stănescu îşi încheie disertaţia, respirând adânc, satisfăcut că a ţinut o asemenea expunere documentată căreia nu am cum să-i dau replică. Cei trei pasionaţi de fotbal, sideraţi de vastitatea cunoştinţelor sale, exclamă „Extraordinar!”, altcineva spune „Grozav, dom’le”, iar Dumitraşcu chiar îndrăzneşte să aplaude timid.

Îi las câteva lungi clipe – pe Stănescu să-şi savureze bucuria victoriei asupra mea şi pe admiratorii săi să-şi consume încântarea.

Pe urmă spun parcă într-o doară şi cu un aer de puşti care le-a pregătit o farsă:

– Aveţi perfectă dreptate, domnule Stănescu, atâta doar că eu voiam să vă semnalez un cu totul alt fenomen.

Pe Stănescu replica mea îl ia prin surprindere și îi preschimbă zâmbetul larg, de învingător, în rictus.

– Cum adică? bâiguie profesorul pensionar.

– Exact cum auziţi, rostesc eu ferm, ca un animal de pradă când simte că victima, neajutorată şi speriată de moarte, i-a căzut în gheare.

Se lasă o tăcere grea, bătrâneii-copii din cercul nostru de discuţii mă fixează cu privirea admirativ, mă, al dracului e Cesar ăsta, cum l-a mai încolţit profesorul şi el tot nu se dă bătut, tot mai are ceva de zis. Eu le întorc privirea netemător, ştiu foarte bine că, dacă vreau să-i manipulez şi să mă creadă, trebuie să le par sigur pe mine, puternic, imperturbabil, neînfricat. Liniştea care se lăsase peste adunarea noastră este întreruptă de Ghelase, care scoate un sunet confuz, un fel de Îhî, ceva care vrea să spună las că v-arată Cesar vouă, credeaţi că l-a bătut Stănescu şi l-aţi părăsit cu toţii, v-aţi dus spre cel mai tare, numai eu nu l-am trădat, eu merg în orice situație pe mâna lui Cesar şi tot noi o să câştigăm…

Între timp, soarele a ajuns deasupra locului unde stăm noi, aşa că ne mutăm câţiva paşi mai încolo, pe o bancă lungă, vopsită în albastru şi aşezată sub un tei.

Îmi pregătesc atacul final:

– Ce spune dom profesor e corect, nimic de zis, dar astea sunt poveşti, oricine le ştie. Eu vreau să vă semnalez ceva grozav şi urgent, ceva ce acum se pune la cale, eu vă destăinuiesc azi, şi mizez pe discreţia, pe bună credinţa voastră, vă destăinuiesc azi ce se va întâmpla mâine, ca să zic aşa. Despre războiul din Kosovo aţi auzit şi în general despre măcelul din fosta Iugoslavie? Aţi auzit, sigur că aţi auzit. Ei bine, acolo are loc un experiment terifiant (cu bună ştiinţă am folosit termenul acesta preţios, neologistic – terifiant…).

Fac iarăşi o pauză şi îi cântăresc atent cu privirea pe toţi bătrâneii din cercul de discuţii din piaţa centrală. Ca şi cum aş ţine să mă conving că aceştia merită într-adevăr să audă nemaipomenitele mele dezvăluiri. Am studiat natura umană: oricând, dar mai ales pe fond de sărăcie şi de lipsă de speranţă, prind al dracului de bine teoriile apocaliptice, teoriile despre comploturi şi conspiraţii, oamenii aceştia simt o atracţie morbidă să audă că totul merge într-o direcţie greşită, că ne-am înfundat în mocirlă, într-o mare eroare. Să audă aşa ceva ar confirma propriile lor convingeri de nezdruncinat, convingeri pe care şi le-au format încet, opintit, în nopţile lor de insomnie, în zilele lor prea lungi şi cenuşii, plictisitoare de nu de-a dreptul insuportabile, în serile lor friguroase, cu mese frugale şi proaste, cu surde dureri ale trupurilor slăbite, suferinde. Eu, Cesar, le spun exact ceea ce ei doresc să audă. De aceea sunt captivaţi de mine şi au încredere în mine, toţi ajung la acest sentiment, inclusiv profesorul Stănescu. În plus, eu le vorbesc frumos, am o retorică, o tehnică a discursului, într-o vreme a neciopliţilor, într-o vreme a unui nou primitivism, căci, vai, azi cine nu e subjugat ieftin de televizor, cine nu se uită, nu se zgâieşte pe toate aceste canale de televiziune?, nimeni nu mai citeşte o carte, nimeni nu mai ascultă o muzică simfonică, uite, tinerii de azi, numai carne încinsă de pofte şi manele, manele, o, tinerii de azi, ignari, sunt mecanisme extrem de simple, rudimentare, oho, s-a ales praful de rafinamentul generaţiei noastre. Chiar şi bătrâneii mei simpatici sunt atât de naivi în dialog – nu au teme, nu au obsesii înalte, nu au orizont spiritual. Singura lor preocupare – să supravieţuiască fizic, oho!, ceea ce pentru ei este atât de dificil, imposibil aproape, tot ce-i interesează – să plătească apa, chiria, lumina, încălzirea, medicamentele, au nevoi elementare şi emit propoziţii elementare sărace, tot atât de sărace şi de penibile cum este şi viaţa lor. De aceea îmi este uşor şi este o plăcere să-i manevrez cu subiectele mele: zău aşa, parcă ar fi nişte căţei cărora le arunc un oscior sau parcă ar fi nişte bucăţi de plastilină pe care le modelez cum vreau, le stric şi îndată le dau altă formă, şi alta. Mă joc, mă distrez cu ei, sărmanii mutanţi, locuitori ai unui univers de doi bani, ei care se exprimă verbal aşa cum trăiesc, sărăcăcios, eliptic, pe apucate, improvizat, superficial, mă joc cu ei, ei sunt materialul meu didactic, exersez pe pielea lor marea temă a contrafacerii, a flecărelii şi a dezinformării… Oamenii aceştia resimt vremurile ca pe o mare porcărie, se simt profund înşelaţi, jigniţi, dezonoraţi şi de aceea e suficient un simplu impuls ca să-i transform într-o armată disciplinată, fanatizată, în stare de orice fiindcă ei cred în mine, cred în mine fiindcă eu le dau dreptate, epoca e de rahat şi totul trebuie reclădit, oh, invincibila mea armată tăcută de bătrânei cumsecade şi fără putere stă gata de luptă, va câştiga orice război, dacă eu le voi da ordinul care să-i mişte.

– Da, domnilor, îmi încep eu mica expunere. În Kosovo are loc un experiment terifiant. Am informaţii precise de la oameni care au fost acolo, surse incontestabile, corespondez şi cu un ziarist din Marea Britanie pe Internet. NATO a folosit arme cu uraniu sărăcit. Primele efecte vor apărea curând: cancer, leucemie, va fi ceva sinistru. Şi acesta nu e decât primul nivel al experimentului, cel mai puţin grav. Tot în spaţiul fostei Iugoslavii, americanii au încercat ceva şi mai grav – nişte tehnici sofisticate de schimbare a climei în zonele care le sunt ostile. Acesta e adevăratul pericol care ne paşte. Vă miraţi de ce în Siberia s-au atins frecvent anul ăsta temperaturi de peste cincizeci de grade Celsius cu minus încât oamenii, de cum ies pe străzi, fac chiciură la gură şi la nas şi nu mai pot respira, iar în spitale medicii nu mai prididesc cu amputarea mâinilor şi a picioarelor degerate? Ei da, nu vă mai miraţi, priviţi spre americani! Vă miraţi că Balcanii devin zonă deşertică şi că la noi, sau în Bulgaria, sau în Turcia este o secetă cum nu-şi aminteşte nimeni să fi fost vreodată? Ei da, nu vă mai miraţi, gândiţi-vă la bombardamentele NATO din Balcani. Deocamdată, nu se poate explica riguros ştiinţific ce se petrece. Cert este că precipitaţiile din zona Balcanilor erau aduse de cicloane, masele de aer umed care circulă în nordul Italiei şi în nordul Mediteranei, iar în ultimul timp această circulaţie a maselor de aer umed s-a diminuat subit. Un doctor în chimie din Bulgaria afirmă răspicat – folosirea muniţiei cu uraniu sărăcit în Iugoslavia a produs o gaură în stratul de ozon al Balcanilor – de aici, schimbările acestea bruşte şi neliniştitoare ale climei. Doamne, ce ne aşteaptă. Apocalipsa e clădită chiar de noi, treaptă cu treaptă.

Sfârşesc pe acest ton profetic şi măsor pe feţele lor efectul destăinuirii amenințătoare. Mă declar mulţumit de ce văd. Sunt convins că ei vor fi cei mai buni răspândaci ai zvonului acesta şi mă despart de ei solemn şi simulând îngrijorarea, având grijă să-i atenţionez iar, „Vă rog, totală discreţie, să păstraţi numai pentru dumneavoastră ceea ce v-am dezvăluit..”. Sunt convins că ei vor face exact pe dos decât îi rog eu şi astfel încă o poveste întunecată pornită de la mine, luată de vânt, de vântul curiozităţii şi al limbuţiei, se va răspândi triumfătoare în lumea imundă.

Dar ca să fie totul cum se cuvine, mai am un pas de făcut. Din piaţetă, pornesc în jos pe strada principală spre poştă. Vreau să expediez patru plicuri cu acelaşi conţinut către două mari posturi de televiziune şi două cotidiane importante. Scrisoarea mea începe aşa: Stimate domnule Director, sunt un membru al trupelor de menţinere a păcii în Kosovo. Din motive lesne de înţeles, n-am să-mi divulg numele adevărat. Datorită respectului pe care vi-l port, ţin să vă semnalez dumneavoastră mai întâi un fapt extrem de grav, cu consecinţe asupra existenţelor noastre. Consider că este de datoria mea de cetăţean onest, să informez publicul, oamenii cinstiţi şi nevinovaţi din această ţară despre ce se întâmplă în Kosovo şi ce ni se pregăteşte….Ș.a.m.d.

Ieri, prin e-mail, am trimis un text asemănător, altui post de televiziune. Numai că acolo semnam Victor, student la Massachusetts Institute of Technology…

Aştept să văd dacă sămânţa de scandal azvârlită de mine va prinde. Eu zic că da.

De la poştă, revin în centru. Pensionarii din cercul nostru de discuţii sunt tot acolo, dar pe punctul de a pleca.

E ora 12 fără un sfert şi la 12 fix, negreşit, Stănescu şi fostul contabil îşi servesc ciorba de burtă la o cârciumioară ieftină şi curată de lângă Piaţa Mare. Azi am chef să-i însoţesc şi eu. Plec luându-l pe Stănescu de braţ, ca să subliniez încă o dată că adversitatea dintre noi nu este una reală, starea de beligeranță din confruntările verbale este doar o punere în scenă necesară pentru ca spectacolul să aibă farmec.

La cârciumă, îmi fac de cap: comand o ciorbă de perişoare, un creier la capac şi doi mici cu muştar, ba chiar şi o ţuică, înainte. Mă simt bine.

Ajung acasă vesel, dar, de teama Chiarei, îmi iau iarăşi mina posomorâtă, de bătrân neajutorat. Asta e, mi-e frică de ea. Este singurul om care într-un fel, obscur, mă domină. Nu mă întreb cum se explică acest bizar sentiment fiindcă deja cunosc răspunsul, dar nu am chef să-l formulez. Iar răspunsul, complicat, e de fapt alcătuit din mai multe răspunsuri diferite.

– Ai întârziat, te-am aşteptat cu masa, mă ceartă Chiara. Eu tac chitic.

Docil, mă pregătesc să iau prânzul pentru a doua oară pe ziua de azi. Mănânc cu noduri ceva fără gust, chiar greţos: iarăşi, ciorbă de roşii şi pilaf. Las impresia că mă omor după ce a gătit Chiara, ea nu trebuie în nici un caz să bănuiască faptul că nu mi-e foame şi că îmi vine să vomit tâmpeniile alea pe care mi le dă ea la prânz.

(sursa foto: e-amuzant.ro)