Secunde fărâmiţate

În Dreptul la timp, apărut în 1965, Nichita Stănescu se asumă şi se expune în integralitatea lui spectaculară, brevetând o atitudine lirică imperială, un comportament de suveran al lexicului şi gramaticii. 11 elegii, volumul publicat un an mai târziu, împinge lucrurile şi mai sus. Planul este translat deopotrivă poetic şi estetic. Aceste excepţionale elegii abstracte configurează, practic, centrul şi reţelele de semnificaţii ale unei lirici extrem de libere, impunând totodată un nivel artistic ce nu va mai fi depăşit ulterior.

În termeni comerciali, e Nichita Stănescu at his best, cu conjugarea şi armonizarea a două planuri aflate, alteori, în divorţ: al expresiei şi al reflecţiei. Autorul „şaizecist” îmi pare unul pentru care poezia este inventată şi „tractată” de scrierea ei, la modul cel mai propriu, într-un interval de timp cât mai redus, astfel încât intuiţia primă şi pură să dirijeze mişcarea spiritului creator.

Alături însă de instinctul bun al cuvintelor, de talent şi de spontaneitate versificatoare, descoperim un fond intelectual latent, menţinut în rezervă şi actualizat prin flash-uri şi proiecţii imagistice copleşitoare. Dacă acest fond n-ar exista ori s-ar opaciza şi ar deveni inert prin neutilizare, versurile ar curge în toate direcţiile, nemaiavând puncte cardinale şi linii directoare. Or, devine tot mai clar pentru cititorul acestei poezii că mişcarea ei interioară nu este chiar browniană, că aleatoriul nu e total, că modul de operare şi combinare lirică urmează anumite criterii. Spuneam că Nichita Stănescu nu respectă regulile, dispreţuieşte convenţiile (atunci când nu-şi propune, expres, să le ilustreze) şi schimbă frecvent codurile semnificării. Ceea ce păstrează el, în părţile rezistente estetic ale unei creaţii de mare întindere, sunt criteriile după care lumea este imaginată, iar poezia e impregnată în albul paginii.

Încă din Dreptul la timp, mai exact, dintr-un Cântec asupra căruia urma să revin, se observă modificarea raportului curent, o inversare, prin reprezentarea cu semn schimbat a existentului. Tot ce vedem în jur că respiră, viaţa caldă şi polimorfă, nu există. Există nu ceea ce este şi poate fi văzut, auzit, mirosit, gustat, perceput senzorial. Există, cu adevărat, ceea ce nu poate fi văzut, auzit, ceea de fapt nu este în prezentul înşelător.

Perspectiva poetului se desprinde de cea „prezentistă” a omului muritor, îmbrăţişând o dimensiune mult mai amplă sub raport temporal şi spaţial. Văzute dinspre vidul cosmic, cu ochiul rece şi atotştiutor al Divinităţii, întâmplările şi faptele noastre de zi cu zi se şterg prin propria lor insignifianță, sunt spulberate o dată cu secundele fărâmiţate şi înghiţite de eternitate. În poezia romantică, apar clipe de aur (ale dragostei, ale meditaţiei solitare, ale evaziunii nocturne) care, dilatate la nesfârşit de un eu demiurgic, pot ocupa – pot da impresia că ocupă – ecranul înfricoşător al neantului. În general, poezia de dragoste ilustrează această schemă ascensională, în care pasiunea carnală devine un vehicol metafizic. Dar la neomodernistul Nichita Stănescu, ca şi la mult-preţuitul, de el, romantic întârziat Eminescu (în Luceafărul), lumea noastră revine la dimensiunile ei reale, microscopice, cu miliardele de locuitori ai unei secunde:

Amintiri nu are decât clipa de-acum.

Ce-a fost într-adevăr nu se ştie.

Morţii îşi schimbă tot timpul între ei

numele, numerele, unu, doi, trei…

Există numai ceea ce va fi,

numai întâmplările neîntâmplate,

atârnând de ramura unui copac

nenăscut, stafie pe jumătate…

Există numai trupul meu înlemnit,

ultimul, de bătrân, de piatră.

Tristeţea mea aude nenăscuţii câini

pe nenăscuţii oameni cum îi latră.

O, numai ei vor fi într-adevăr!

Noi, locuitorii acestei secunde

suntem un vis de noapte, zvelt,

cu-o mie de picioare alergând oriunde.

Nichita Stănescu pendulează, cu rezultate lirice remarcabile, nu numai între expresie şi reflecţie, ci şi între concret, material, atributele de textură ale lucrurilor şi cuvintelor şi, pe de altă parte, abstract-cerebral, conceptual, latenţă, epură a universului sensibil. El abstractizează materia grea şi, într-o mişcare aproape simultană, plasticizează abstracţiunile abia obţinute. Cele două operaţiuni ajung să se confunde, deşi ele sunt complet opuse. Fascinat de trasorul liric, cititorul face cu greu diferenţa. Să reluăm filmul cu încetinitorul: „întâmplările neîntâmplate [de-realizare, plasare în latent],/ atârnând de ramura unui copac [imagine puternică, violent-concretă, ca o spânzurătoare]/ nenăscut, stafie pe jumătate… [revenire graduală la increat]”.

„Tentaţia realului” şi cea a abstragerii din el sunt la fel de puternice şi de fertile artistic în cazul acestui poet care vede atât culorile, formele, cât şi absenţa lor. Viziunile din 11 elegii (de fapt douăsprezece, dacă numărăm şi Omul-fantă) sunt intermitente, fulgurante, constituindu-se şi dispărând rapid – şi lăsând apoi eul raţional să analizeze miracolul. A treia elegie alternează în mod semnificativ contemplările cu crizele de timp. Schimbând ordinea părţilor, să parcurgem întâi V. Contemplare:

Se arăta fulgerător o lume

mai repede chiar decât timpul literei A.

Eu ştiam atât: că ea există,

deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.

Recădeam în starea de om

atât de iute, că mă loveam

de propriul meu trup, cu durere,

mirându-mă foarte că-l am.

Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,

ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.

La fel şi globul de peste umeri

şi celelalte-nfăţişări, la fel.

Astfel mă încordam să-mi aduc aminte

lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,

şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul

acesta, lent vorbitor.

Dar nu-mi puteam aminti nimic.

Doar atât – că am atins

pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,

care, ştiindu-mă, m-au respins.

Gravitaţie a inimii mele,

toate-nţelesurile rechemându-le

mereu înapoi. Chiar şi pe tine,

rob al magneţilor, gândule.

Şi acum II. Criză de timp:

O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,

voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor

spart; şi de pălmile mele acoperite

ca să renască un cu totul alt decor.

Camera se varsă prin ferestre

şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.

Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate

mi se petrece-n irişi.

Mă amestec cu obiectele până la sânge,

ca să le opresc din pornire,

dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe

spre o altă orânduire.

O, scurtă tristeţe, rămâne

de jur împrejur o sferă de vid!

Stau în centrul ei şi unul câte unul,

ochii din frunte, din tâmplă, din degete

mi se deschid.

Contemplaţiile poetului ne circumscriu, dar nu ne descriu obiectul. Şi aceasta pentru că supra-lumea prinsă în raza privirii (de fapt, a imaginaţiei) nu poate fi captată în imagini, în fotograme, precum realitatea noastră înconjurătoare. Văzul omenesc „nici n-o vedea”, însă poetul ştie „că ea există” şi că, într-un moment de graţie vizionară, poate atinge „pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde”. Chiar şi aşa însă, cu acest contact atât de greu stabilit şi atât de repede întrerupt, eul poetic nu poate fixa în spaţiul textului irealitatea întrezărită, metafizicul atins. Ca urmare, contemplaţia obiectului lasă loc autodescrierii subiectului, făcută cu o uimire şi bucuroasă, şi dureroasă:

Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,

ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.

La fel şi globul de peste umeri

şi celelalte-nfăţişări, la fel.

„Criza de timp” este de fapt o criză a limbajului însuşi, incapabil de a figura şi exprima Inexprimabilul. În a doua secvenţă, acest obstacol nu mai apare. Imaginaţia, orientată de data aceasta în planul realităţii date şi utilizată circular, amestecă şi transformă lucrurile, face camera să se verse prin ferestre, prinde pe retină un „război de îngeri albaştri, cu lănci curentate”. Metaforele revin:

O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,

voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor

spart; şi de pălmile mele acoperite

ca să renască un cu totul alt decor.

Aici şi acum, totul pare posibil, convertibil, relativ uşor de asociat şi transformat, pe o treaptă de plasticizare net superioară anterioarelor referinţe abstracte la un Altceva. Meditaţia concentrată, într-o tensiune cognitivă aproape insuportabilă, e astfel montată, în 11 elegii, într-un scenariu de adevărată jubilaţie figurativă, în care Nichita Stănescu a devenit deja maestru.

(fragment din „Lyrica magna”, Ed. Curtea Veche, 2010)

(sursa foto: historia.ro)