Rîul care curge spre izvor – II

După această zi, Eliza venea tot mai des în oraş, fie să cumpere pîine, fie să cumpere ţigări pentru tatăl ei, fie să cumpere ziarele. Cumpărăturile fuseseră pînă atunci în seama fraţilor ei mai mari, dar Eliza se oferise să le facă ea, căci descoperise că bărbatul cel elegant pe care îl cunoscuse în acea zi memorabilă, se oprea deseori la o tutungerie unde cumpăra ziarele, pe care le răsfoia chiar acolo, pe loc.
Uneori, Eliza se ciocnea de el la intrare şi el se dădea politicos la o parte şi îi spunea, mai în glumă, mai în serios: „Poftiţi, duduie!” Şi ea simţea că pluteşte de fericire.
Se îmbrăca cu grijă acum şi muncise multe seri să-şi facă o bluză din fir de borangic galben-pal cu broderie şi o fustă cenuşie, mai strîmtă, cum se purta în oraş.
Eliza nu se mulţumea să cumpere ziarele, ci începuse să le citească cu mult interes şi cu dorinţa de a se impune în alt fel oamenilor oraşului. Era la curent cu faptul ca în lume existau războaie şi alte nenorociri, care se părea că se apropiau şi de colţişoarele acestea de lume, unde timpul părea că stă în loc, că existau ţări şi politicieni cu nume ciudate, pe care de multe ori le pronunţa ea cam stîlcit, dar învăţase destul de repede ce se întîmplă într-un loc sau altul în lume şi putea vorbi despre toate, în felul ei.
Într-una din zile, domnul Constantinescu o aşteptă în faţa tutungeriei şi pe faţa lui rotundă şi bună tremura parcă un fir de emoţie:
-Duduie Elisabeta (îi rosti numele întreg, cum şi-l rostise şi ea la început, făcîndu-l să pară ciudat şi străin), am să-ţi fac o mare rugăminte; sîmbăta viitoare este balul dat de Primărie şi mi-ai face o mare bucurie, daca ai fi de acord să mă însoţeşti.
Eliza simţi că o copleşeşte emoţia şi, deşi nu voia să o arate, obrajii i se acoperiră de o umbră de roşeaţă.
-Daa! abia reuşi să îngaime.
-Eu sînt singur, să ştii şi am gînduri serioase cu dumneata, daca şi mata…
-Voi veni, cu fratele meu, am fost şi anul trecut, spuse Eliza, făcîndu-se că nu aude ultimele lui cuvinte. Apoi se întoarse brusc şi aproape că o luă la fugă.
Balul Primăriei se ţinea anual în preajma zilei de Sf. Ilie, cînd era şi temeiul Iarmarocului din Fălticeni. Cu această ocazie, tinerele de pe la cincisprezece ani erau scoase în lume, gătite ca nişte domnişoare pentru prima oară. Ele veneau însoţite de părinţi, fraţi mai mari sau alte rude şi prezentate altor familii cu tineri numai buni de însurat. Aveau obligatoriu şi carneţelul de dansuri, pe care tinerii se înscriau pentru dansurile serii. Nu de multe ori, se făceau tot felul de manevre pentru obţinerea cît mai multor dansuri cu persoana pe care tînăra fată o prefera.
Eliza se întoarse într-un suflet acasă, povestind puţin ruşinată ce i se întîmplase. Părinţii îl cunoscuseră pe domnul Constantinescu cu diversele treburi pe la Primărie, dar se mirară tare că acest domn o invita pe fata lor la bal. Pe de altă parte, erau şi încîntaţi de promisiunile lui, aşa că pregătirile pentru bal începură cu mai mult entuziasm ca de obicei.
Eliza îşi cumpără mătasea naturală cu culorile ce se asortau cu ochii ei verzi, îşi croi singură rochia, ba chiar înveli carneţelul de dansuri cu acelaşi material, pictînd o monogramă frumoasă, căci era foarte talentată la desen şi lucru de mînă. Îşi cumpără pantofi noi asortaţi, aşa cum văzuse de multe ori la doamnele care veneau la biserică la slujba de duminică dimineaţa, unde Eliza era nelipsită.
Cu aceste pregătiri, săptămîna trecu ca un fulger şi ziua balului sosi. Eliza era emoţionată ca niciodată în pînă atunci. Simţea că se întîmplă ceva deosebit în viaţa ei.
Eliza pătrunse în sala de bal, care era parterul Primăriei, cu coloanele ce mărgineau scările somptuoase ce urcau către etaj, împodobite cu flori şi baloane. Pe margini, banchete şi scaune se înşirau de-a lungul pereţilor, loc de unde părinţii sau rudele mai în vîrstă urmăreau odraslele care se etalau sub ochii lor în ritmul dansului. Eliza parcă plutea şi nu ar fi putut spune cînd începuse să danseze, doar se trezi în braţele admiratorului ei, învîrtindu-se prin sala de bal, ameţită şi fericită. Tinerii se mai înghesuiau să-şi treacă numele în carneţelul de dansuri, în speranţa că vor prinde şi ei un loc, dar Eliza făcea ce făcea şi tot domnului Constantinescu îi rezerva dans dupa dans.
Cînd balul era pe sfîrşite, el îi luă mîna şi sărutîndu-i-o, o privi blînd şi oarecum stingherit şi-i spuse emoţionat:
-Duduie Elisabeta, dacă mi-aţi face onoarea să-mi acordaţi această mînă, aş merge chiar acum să vorbesc cu familia matale.
Eliza aproape că nu înţelese despre ce este vorba, dar privind ochii aceia blînzi şi amintindu-şi de noaptea Sfîntului Andrei, spuse cu o voce pierită:
-Daaa!
Acestea fiind zise, ursita îşi urmă calea şi totul se petrecu nespus de repede.
Nunta Elizei fusese ca un vîrtej ameţitor, din care nu se putu trezi decît cu greu. Rochia de mireasă, preotul care îi unise în biserică, masa, urările… toate trecură ca un vis.
Eliza îşi incepu viaţa de tînără doamnă ca un fapt firesc şi de la sine înţeles. Visase prea mult la această clipă, aşa că acum totul părea doar o continuare a acelui vis.
Casa cu patru camere în care se mutaseră, o casă veche, dar solidă, din cărămidă, cu bîrne mari de stejar ce formau podul casei, cu pivniţa uriaşă pietruită dedesubt, era situată aproape de centrul oraşului, cu grădina din spatele casei plină de flori, cîţiva pomi fructiferi şi anexa din spate, tot din cărămidă cu cuptorul uriaş pentru coptul pîinii şi cozonacilor, toate erau o gospodărie pe măsura Elizei.
Constantin, Costică, cum îi spunea ea acum, îşi aranjase o mică tutungerie în centrul oraşului, administrată împreună cu fratele Elizei, Vasile, ceea ce-i aducea un venit care, pe lîngă salariul lui de funcţionar la Regia Monopolurilor din cadrul Primăriei, le asigura un trai decent. Eliza işi permitea acum să-şi completeze ţinuta vestimentară cu piese ce rivalizau cu toaletele vecinelor foarte înstărite: o doamnă colonel, o soţie de moşier, etc… Astfel, cînd doamna colonel, care întîmplător se numea tot Constantinescu, deşi nu erau rude, işi cumpărase pantofi din piele de şarpe, Eliza nu întîrzie să apară şi ea la promenadă cu pantofi identici, fapt care o dădu gata pe vecină, care era de felul ei şi tare ţîfnoasă. La fel, urmară rochiile de mătase naturală, pălăriile de fetru imperial cu voaletă, pantofii de antilopă veritabilă, paltonul cu blană de sconcs, scandalizîndu-le pe vecinele bogate, care voiau ca doar ele să deţină apanajul eleganţei în oraş.
Deşi arbora acum o ţinută mai ţeapănă şi mîndră, Eliza îşi ducea viaţa guvernată de nişte principii foarte solide, izvorîte din propria demnitate, aşa că, în diverse ocazii, emitea nişte precepte, ce deveneau un fel de cod al familiei: „Cînd îţi alegi prietenii, spunea ea, trebuie să fie mai deştepţi şi mai educaţi ca tine, ca să ai ce învăţa de la ei, iar tu, ca să te primească în lumea lor, să ştii cînd să taci” sau „Şi cînd te duci la closet trebuie să ai o poziţie atît de demnă de parcă te-ar vedea cineva!”. Prin urmare, Eliza era iubită de oamenii respectabili din oraş şi invitată deseori la sindrofiile lor, la o mică partidă de pocher sau pur şi simplu la o cafea, la familia Cenda, proprietarul Băncii, la familia Grigoriu, unde se vorbea franţuzeşte, se discuta politică, iar doamnele mai schimbau păreri despre toalete sau reţete de mîncăruri sofisticate. Eliza se simţea în al nouălea cer cînd acele doamne distinse i se adresau: madame Constantinescu…
Era fericită Eliza, dar în curînd totul se învălmăşi căci războiul îşi arăta colţii, apropiindu-se cu paşi repezi. Urmă refugiul, boala, naşterea primei fete, reîntoarcerea, celelalte naşteri, de fiecare dată bucurîndu-se că erau tot fete, căci mania ei pentru ordine şi linişte o făceau să nu agreeze băieţeii, răzvrătiţi şi dezordonaţi.
Acum, viaţa Elizei era lină şi plăcută. Războiul se încheiase de mult şi parcă totul înflorea în jur. Cele patru fetiţe creşteau văzînd cu ochii şi se făceau tot mai drăguţe.
Seara, ieşeau cu toţii la plimbare, fetiţele gătite ca nişte păpuşi, cu părinţii mîndri şi grijulii alături, gătiţi şi ei, astfel că lumea îi privea cu mare admiraţie, spre marea încîntare a Elizei.
Eliza, tot harnică cum fusese întotdeauna, îşi ducea viaţa după un program foarte strict.Se scula de dimineaţă devreme, o dată cu primele raze de soare şi începea să trebăluiască prin casă, măturînd, scuturînd, gătind, spălînd cu multă rîvnă. După ce totul era „lună”, trecea afară, în grădină, unde plivea straturile, curăţa buruienile, semăna flori, planta legume, tot ce ţinea de grădinărit.
Cînd soţul venea de la serviciu, stăteau cu toţii la masă, se odihneau, se mai puneau la punct cele cîteva treburi rămase, apoi urmau plimbările, vizitele, care şi ele erau programate: întilnirile cu prietenele, seara de pocher, ieşirea la berărie în parc, unde, la sfîrşit de săptămîna, fanfara interpreta melodii la modă.
Anii treceau şi acum fetele mai mari deveniseră domnişoare. Pe rînd, Eliza le gătise şi le scosese în lume, la balul Primăriei, aşa cum era obiceiul. Cea mai mare, Artemiza, era acum studentă, şi frumuseţea şi exuberanţa ei o făceau să ducă după ea, în permanenţă, o trenă de admiratori. Următoarea, Valerica, era frumuşică, dar modestă, serioasă, mămoasă cu cele mai mici, talentată în toate şi Eliza o înscrisese la Şcoala Normală, considerînd că meseria de învăţătoare i se va potrivi cel mai bine cu firea şi talentele ei. Acest lucru o întristase pe Valerica mult, căci ea ar fi vrut să urmeze un liceu teoretic, dar nu protestase, ca să nu-i supere pe părinţi.
Fericirea Elizei ar fi putut fi deplină dacă soarta nu i-ar fi scris în cartea destinului pagina cea mai neagră din existenţa ei, care urma să-i schimbe cu totul cursul vieţii.
Nu se ştie cum, Valerica făcu o criză de apendicită, doctorul veni şi dădu ceva indicaţii, apoi lucrurile se tot agravară, încît, în mai puţin de două săptămîni, biata fată îşi dădu sufletul, sfîşiind inima Elizei aşa cum nu se mai întîmplase nicicînd în viaţa ei. Şi totul fu şi mai dureros, căci printre ultimele cuvinte, Valerica îi spusese: „Mămică, să ştii că nu îmi pare rău că mor, căci eu nu voiam să fac Şcoala Normală”. Eliza suportă cu greu şi această lovitură şi aveau să-i răsune mult timp în urechi aceste cuvinte. Dar cînd credea că durerea este maximă, după nici două săptămîni, Constantin avea să-şi urmeze fiica, stînd pe scaun, cu ziarul în mînă, liniştit şi blînd aşa cum fusese toată viaţa, aruncînd-o pe Eliza într-un străfund negru din care nu credea să mai iasă vreodată.
După această a doua moarte, Eliza se aşeză în pat, nedorind să mai respire, Eliza cea puternică învinsă de destinul cel crunt. Fetele priveau neputincioase, zdrobite şi ele de pierderile neaşteptate, acum speriate de căderea Elizei, neştiind ce să facă.
Cea mai mică, Lenuţa, avea acum doisprezece ani, iar Florica paisprezece. Se simţeau acum ca nişte copii mici şi părăsiţi în lumea largă fără sprijin de nicăieri. Mama cea puternică era prăbuşită şi ele erau disperate. Începură să tragă de Eliza, cu lacrimi în ochi: „Ce faci mămică, ne părăseşti şi tu? scoală-te şi nu ne lăsa!”
După trei zile abia, Eliza avea să se scoale din patul suferinţei, ca o stafie, să înceapă a trebălui, cu mintea dusă spre nişte locuri necunoscute.

Foto: Andi Spot