Ioana Revnic 
„Dacă nu era anul 1966, atunci nu era nici proza românească din Basarabia. Niciodată, până la 1966 și după, proza românească din Basarabia n-a avut un impact atât de mare asupra literaturii.” (însemnare a lui Gheorghe Erizanu, directorul selectei Edituri Cartier, pe propriu-i blog).
*
În 1966 (an în care în România apăreau 43 de romane[1], dintre care singurul cu adevărat important rămâne În absenţa stăpânilor de Nicolae Breban, alte titluri mai cunoscute fiind doar Alexandra şi infernul de Laurenţiu Fulga, Reîntoarcerea posibilă de Sorin Titel; însă marile romane ale literaturii române abia de acum aveau să apară), la Chişinău se publicau trei cărţi ce aveau să marcheze – definitiv – destinul literaturii române din Basarabia: Povestea cu cocoşul roşu, de Vasile Vasilache, Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc şi Zbor frânt de Vladimir Beşleagă.
*
După apariţia, în 1966, a Poveştii cu cocoşul roşu, Vasile Vasilache, autorul romanului, a cunoscut timp de aproape douăzeci de ani ostracizarea. Câteva aluzii deloc măgulitoare la adresa regimului ascunse în pliurile naraţiunii au atras anatema asupra scriitorului[2]. Cartea ar fi trebuit să aibă o a doua parte, dar marginalizarea lui Vasile Vasilache a dus la amânarea publicării ei; a doua parte a romanului nu a mai apărut niciodată. Povestea cu cocoşul roşu avea să îi marcheze lui Vasile Vasilache destinul scriitoricesc, el fiind evocat, de cele mai multe ori, ca autor al acestei cărţi (proza scurtă rămânând în plan secund).
În sfârşit, o atare stare de lucruri a avut drept consecinţă mitizarea şi supraevaluarea scrierii: este opinia lui Ion Simuţ formulată cândva într-un exigent articol despre romanul lui Vasile Vasilache, publicat în România literară[3], căruia îi împărtăşesc rezervele. A cataloga, de pildă, Povestea… lui Vasilache drept „primul roman postmodern scris în Basarabia” ori pe eroul ei, Serafim Ponoară – varianta basarabeană a idiotului dostoievskian (cum au făcut unii critici din Basarabia) îmi pare o supralicitare flagrantă.
În legătură cu acest roman, amintesc evaluarea lui Leo Butnaru, care consideră că trei ar fi meritele Poveştii…: 1. stilul minimalist al scrierii – o modificare radicală de optică, diferită de cea general-acceptată prin tehnica, regia sa nonconformiste, în răspăr în dezacord cu lăudăroşenia hidoasă cu „…multilateral dezvoltata” societate autosuficientă sieşi, îndobitocită în care totul era… avânt, entuziasm, stahanovism, construcţie de viitor luminos, comunist”; 2. personajul principal – ,,bufonul aborigen Serafim Ponoară”; 3. întrezăririle postmodernismului pe care le ascunde textul (prin fragmentarismul său) – ideea este prudent formulată[4].
Cartea este o istorie comică despre un moldovean moale; un om anapoda („boboc cu troscot în plisc, olecuţă cam sucit”) care încearcă să-şi facă un rost pe lume. Despre el se spune că ar avea o descendenţă stranie: mama lui l-a avut la bătrâneţe, iar tată i-ar fi un deal: „o movilă de prin părţile Făleştilor; se cheamă ea: Măgura”. După moartea mamei, colhozul, „ca al doilea tată”, îi dă casă în sat. Tânărul ţăran se însoară cu Zamfira (femeie voluntară şi senzuală, înamorată de Anghel, văcarul satului, care o lasă însărcinată) şi îşi înjgheabă o gospodărie de ins aşezat. Pentru a-şi asigura o relativă bunăstare, pleacă la târg după o vacă, dar se întoarce cu un bouţ alb, nespus de frumos, pe care îl botează Apis-Bălan, pe care îl înscrie în catastifurile sovietice şi căruia urmează să-i facă o asigurare. Bouţul este înzestrat cu o conştiinţă ascuţită (la fel cum va fi, la noi, căţeluşa Eromanga din Lumea în două zile a lui George Bălăiţă). Boul gândeşte, vorbeşte şi emite consideraţii despre lume şi viaţă în felul candid, sucit, în care (o) judecă stăpânul său, Serafim (de aici şi subtextul ironic, descifrat de unii exegeţi exemplu de subversivitate – omul vremurilor, îndobitocit de vremi). Animalul devine însă un prilej de nenumărate ironii săteşti. Drept care, stăpânul decide, în cele din urmă, să îl vândă. Pe drumul spre iarmaroc, îl eliberează, lăsându-l singur în codru, nu înainte de a-i ura să devină din bou, bour. Întors acasă, îi toarnă nevestei o poveste inventată: l-ar fi vândut pe Bălan pe o capră, capra ar fi schimbat-o pe o gâscă, iar gâsca pe un cocoş roşu. Când, prins fiind de nişte săteni, va fi readus la stăpânii lui, aceştia se vor preface a nu-l cunoaşte, iar animalul va rămâne în plata Domnului.
Se prezintă în tuşe groteşti, cu efecte de un comic irezistibil, satul tradiţional moldovenesc sovietizat, viaţa în colhoz; metehnele comunităţii rurale; mentalităţile şi caracterele bunilor colhoznici.
În Povestea cu cocoşul roşu Vasile Vasilache se dovedeşte un stilist, iar romanul mai frapează azi poate doar prin spectacolul lingvistic pe care îl oferă. Un spectacol unic. Un limbaj inimitabil. Câteva mostre:
Antologica scenă inaugurală a cărţii, în care mama-vacă şi fiul sunt angajaţi într-o discuţie filologică: „La început era bouţ. Cum şedea culcat în dreapta mâne-sa şi soarele nu răsărise încă, i se îmbourară urechile, buhnise ceva… Uşa între uşori? Un măr căzuse sub pom? Gemuse vreun perete? – Auzi, mamă, ce-o mai fi fiind? – N-am ştire a răspunde şi întrebarea ţi-i strâmb pusă: ce-o mai fi fost, zi…”.
Lumea pe care bouţul Bălan abia o descoperă, dar în care se simte străin: „Ba ici un pâlc de case, ba colo unul de oameni – aşa s-a trezit cu lume tot vălurând în jur tot huruind tot pocnind – nici tu imaş, nici tu semănături, ci numai piatră şi piatră, piatră în piatră şi piatră pe piatră, porţile îs de piatră, drumurile îs de piatră şi copitele se vaietă: tuc-tuc, tuc-tuc peste piatra asta. Iar peste acestea, văzutele şi auzitele, mai răsună claxoane, uruituri, geme fumăraia şi colbăraia. Ei, să nu o iei tu din loc, ca de strechie…”
Târgul – zugrăvit în regim auditiv şi olfactiv – un amestec de sunete şi de mirosuri: „Guiţau porcii, nechezau armăsarii ori poate iepele, cine ştie, iar pe Bălan îl gâdila în nări de fum şi vin şi-n urechi îi zdupăia o tobă, şi se boncăluia un trombon, jelit de clarinet, iar iarmarocul gemea: vuu-u-uvu-uu! Până când se trezi lângă o duhoare de poloboc burduhănos, hodinit pe-o sarcină de ciocleje…”
Din roman se reţine cuplul de personaje Serafim Ponoară (ins curat sufleteşte, naiv, pentru care dragostea şi onestitatea sunt raţiunea lui de a fi) şi Anghel Farfurel (individ cameleonic, inteligent şi ironic; văcar al satului şi crainic la postul de radio local) – două tipologii strident polarizate.
Cititorul (grăbit) de azi nu mai sesizează însă subversivitatea atât de evidentă pentru cititorii – sau pentru cenzorii – de altădată; tocmai miza cărţii rămâne, aşadar, greu sesizabilă. Doar printr-o pertinentă şi exactă încadrare a scrierii în context intenţiile subversive ale autorului pot să mai fie corect descifrate.
*
Un roman cu acţiunea plasată în mediul rural, dar cu personaje de altă factură decât ţăranii lui Vasile Vasilache este Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc.
A șaptea ediție a acestuia a apărut în 2012, la Editura Cartier din Republica Moldova. În România, numele lui Aureliu Busuioc este puţin cunoscut cititorilor. Romanele lui – şi mai puţin cunoscute.
Titlul cărţii este comercial şi induce scrierii un iz de patetism desuet. Dar romanul nu este nici comercial, nici patetic. Este scris cu nerv, cu francheţe, cu umor, cu ironie, cu talent!, într-o limbă română seducătoare (pe vremea când a vorbi limba română era un delict, iar scrierea în limba română cu alfabet latin – o utopie).
În naraţiunea – liniară şi uneori previzibilă – se împletesc poveştile a două personaje: Radu Negrescu şi Viorica Vrabie.
Primul îi mărturiseşte naratorului, scriitor de profesie, istoria vieţii sale, iar acesta din urmă o redă fidel: „N-am stenografiat şi nici n-am înregistrat pe bandă de magnetofon ce mi-a povestit [Radu Negrescu – n.n], dar nădăjduiesc că n-am schimbat nimic din cele auzite, ba chiar am păstrat şi naraţiunea la persoana întîi!”.
Povestea Vioricăi Vrabie naratorul o află de la Radu Negrescu, dar şi din jurnalul femeii.
Subiectul cărţii este unul simplu: Radu Negrescu este profesor de matematică şi de fizică în comuna Recea Veche. Viaţa şcolară şi socială din această aşezare sovietizată este reglată de directivele partidului şi de îngusta mentalitate rurală. Aici o întâlneşte pe Viorica Vrabie, o şi mai tânără profesoară de franceză, proapătă absolventă de facultate, care apare în sat, cărând o valiză „cât un dulap”. Radu Negrescu este cel care o conduce la casa în care fata va sta în gazdă. Şi cel care o studiază – cu hiper luciditate de la distanţă – gratulând-o cu apelative ce se doresc a fi deloc măgulitoare: „o sfântă mucenică, apărătoarea creştinătăţii”; „un Don Quijote”; o „Jeana d’Arc de Recea Veche”.
La început, Viorica Vrabie îl contrariază şi îl înduioşează. Insul blazat şi cinic, cu un comportament deviat de la linia propovăduită de partid, cu o viaţă dezordonată (căci trăia separat de soţia lui, nu în armonie şi bună înţelegere, cum îi plăcea partidului), cu ţeluri pragmatice (aspira la o carieră de cercetător, în detrimentul nobilului apostolat de profesor la ţară) se lasă sedus de candoarea femeii şi de forţa cu care aceasta îşi susţine crezurile, înfruntând reticenţele tuturor. Dar dragostea celor doi nu va supravieţui. Radu Negrescu va primi un post în cercetare, la oraş, şi va pleaca din sat. Va trăi o vreme alături de soţie, dar se va despărţi de aceasta – definitiv – dându-şi seama că legătura lor este şubredă şi că o iubeşte pe Viorica. Reîntâlnirea cu aceasta din urmă nu va mai avea loc, iar bărbatul va rămâne singur în faţa dragostei.
Dacă femeia este o răzvrătită (e tunsă băieţeşte, poartă fuste scurte şi colorate – contrastând cu vestimentaţia fadă a celorlalte cadre didactice din şcoala la care lucrează, în al căror fel de a fi se întipărise întristătoarea poezie a vieţii de la ţară) şi o idealistă notorie, bărbatul se dovedeşte un vindecat de iluzii.
Pentru aceste însuşiri – dar şi pentru egotism, pentru spiritul său de conservare, pentru conştiinţa propriei superiorităţi („Nu pot suferi prostia şi-mi bat joc de ea, dar nici atât de caraghios nu-s ca să pornesc o cruciadă împotriva ei: la ce bun să-ţi consumi nervii pe chestiuni deznădăjduite! Ca membru al unui colectiv e altă gâscă: când ideile şi tendinţele lui corespund cu ale mele, sunt cu el; când avem păreri felurite, sunt eu.”), unii comentatori literari din RSS Moldovenească l-au calificat, în mod ridicol, pe Radu Negrescu drept indezirabil[5]. Însă tocmai aceste caracteristici îl diferenţiază de ceilalţi eroi înseriaţi din romanele basarabene – fantoşe care simt, acţionează, visează, trăiesc aşa cum i se năzare Partidului. Tocmai aceste însuşiri fac din Radu Negrescu un personaj viu, autentic, firesc.
La apariţia lui, în 1966, romanul lui Aureliu Busuioc a sedus cititorii datorită acestor personaje. Ştiinţa creării personajelor (şi nu este vorba doar de protagonişti, ci de întreaga faună a eroilor mediocri şi submediocri – profesorii din Recea Veche – blazaţi, depersonalizaţi) constituie, cred, meritul incontestabil al acestei cărţi. Ca, de altfel, al tuturor romanelor lui Aureliu Busuioc.
*
Şi tot într-un sat invadat se desfăşoară acţiunea din romanul lui Vladimir Beşleagă – Zbor frânt, cel mai complex dintre cele trei romane româneşti apărute în Basarabia, în 1966. Introspecţia, redarea stărilor de conştiinţă, rememorarea şi evaluarea axiologică a unor destine, analiza psihologică, rupturile temporale, suprapunerea planurilor sunt topite într-o lavă narativă cu erupţie deplin controlată – de autor. Tehnica narativă este cea a contrapunctului[6](acţiunea începe, se desfăşoară şi se încheie pe malul Nistrului iar imaginea acestui spaţiu întrerupe obsesiv cursul naraţiunii; e reluată imaginea lăstunilor din cuiburile de pe malul apei – păsări care zboară ,,în nour” deasupra oricui le tulbură liniştea etc.), iar scriitura – greoaie, sinuoasă, arborescentă nu seamănă cu nimic din ceea ce se scrisese până atunci în literatura română de dincolo de Prut.
Romanul înfăţişează drama războiului, reflectată prin ochii unui copil de 13 ani, Isai. Acesta trăieşte într-un sat de pe malul Nistrului. Tatăl lui fusese arestat, iar acasă rămăseseră mama şi ceilalţi doi fraţi ai lui – o soră, care va muri “de spăriet” (se sperie de un bombardament) şi Ile, care va pleca de acasă ca să recupereze un cal cedat nemţilor (,,Aveam un cal, cal bun, voinic, sănătos. Şi ni l-au luat. … Nemţii ni l-au luat, adică noi singuri l-am dat. N-aveam cu ce-l hrăni”). Frontul se oprise la Nistru.
Satele de pe un mal (printre care şi satul lui Isai) fuseseră ocupate de nemţi, celelalte – de ruşi.
Isai fuge de acasă, să-şi caute fratele şi să-l aducă înapoi (,,M-am pornit să te aduc acasă să nu te mănânce cioroii şi peştii” – îi va mărturisi mai târziu acestuia), înoată între malurile fluviului, fiind prins, pe rând, şi de către ruşi, şi de către duşmanii lor.
Şi unii, şi ceilalţi îl cred spion; şi unora, şi altora, le livrează informaţii reale sau inventate despre amplasarea poziţiilor strategice ale armatei ruseşti ori despre numărul şi dotările germanilor.
Nu se sperie nici de brutalitatea interogatoriilor ruşilor, nu se lasă păcălit nici de bunăvoinţa unui ofiţer neamţ care pretinde că îl duce în Germania, să-l înfieze.
Copilul urmăreşte, cu obstinaţie, un singur ţel – să-şi găsească fratele. Dragostea de frate îl învârtoşează şi îl face să supravieţuiască unor tratamente greu suportabile (ameninţări cu moartea, bătăi, hărţuiri).
Când, bănuit fiind de trădare, nemţii îl urmăresc, vrând să îl împuşte, Isai se salvează, aruncându-se în Nistru. Apa îl scoate la mal. Este găsit de bunelul său şi dus acasă.
Peste ani, după război, sătenii şi însuşi Ile îl suspectează că ar fi colaborat cu germanii. La maturitate, între cei doi fraţi îşi fac loc vrajba şi înstrăinarea.
Complexitatea şi amplitudinea construcţiei narative; modernitatea formulei scriitoriceşti; dramatismul; redarea unor stări limită fac din această scriere un reper – probabil neegalat din punctul de vedere al performanţei scriitoriceşti nici de Vladimir Beşleagă însuşi.
*
Există în aceste romane ale scriitorilor basarabeni obsesia cantonării într-o lume mică. Acţiunea rămâne plasată – mai ales – în arealul sătesc, de aici şi frecvenţa (numerică) a eroilor-ţărani sau a intelectualilor ruralizaţi.
Universul în care trăiesc personajele este unul mărunt, atomizat, închis: cercul strâmt al satului (dar şi cel al oraşului, văzut ca un loc al dezabuzării – imaginea va apărea în romanele lui Serafim Saka: Vămile şi Linia de plutire). Personajele, cu excepţia eroilor lui Aureliu Busuioc, refuză evadarea din acest spaţiu, rămânând, pe loc: Serafim Ponoară a lui Vasile Vasilache nu îşi părăseşte satul de baştină decât pentru a merge la iarmaroc sau în căutarea unei aşezări fantomă, Necununaţii, ca apoi să se întoarcă acasă; Viorica Vrabie din Singur în faţa dragostei vine în Recea-Veche şi acolo rămâne; Isai din Zbor frânt înoată între cele două maluri ale Nistrului, iar la maturitate rămâne în sat etc.
Satul este marcat de drama războiului sau prezentat în lumina prefacerilor dictate de regimul politic. Nu dramele colective, ci dramele personale sunt obiectul romanelor. Excepţie face romanul lui Vladimir Beşleagă. Eroii îşi asumă însă credinţa nestrămutată în idealurile lor (mărunte) şi acţionează în consecinţă, pentru împlinirea acestora, chiar dacă, nerealizându-le, rămân nişte înfrânţi.
Fundamental diferite din punctul de vedere al construcţiei narative şi al stilului, cele trei scrieri sunt fiecare în parte iconoclaste în raport cu literatura de până atunci, schimonosită de imixtiunile „estetice” ale realismului socialist şi apoi ale ideologiei comuniste. Ele marchează, în esenţă, o trecere de la reflectarea brută a realităţilor vremii, la interiorizare, la reflectarea și analiza stărilor de conştiinţă; de la conformism, la nonconformism şi subversivitate (vizibile îndeosebi în ambiţia de a crea personaje care să nu semene deloc cu omul sovietic – vechi sau nou – ori cu eroii literari de până atunci); de la schematism la complexitate ba chiar la prolixitate epică (tradusă în încercarea de a adopta formule narative complexe, care depăşesc liniaritatea şi simplismul naraţiunilor vremii).
Cu toată cantonarea în ruralism, cu toate minusurile lor estetice (dintre care carenţa substanţei epice este flagrantă), aceste creaţii fac notă discordantă faţă de romanele publicate în anii anteriori prin încercări de rafinare a formulei artistice şi se salvează de la contaminarea ideologică prin comic; apelul la parabolă, la alegorie şi la simbol; limbaj esopic; realism psihologic; crearea unor personaje atipice – în raport cu „modelul” realist-socialist.
Romane de referinţă în Basarabia, ele nu au fost recuperate decât într-o foarte mică măsură de literatura autohtonă.
*
Anul 1966 reprezintă, fără îndoială, un reper în istoria romanului românesc din Basarabia. Ar fi interesant de discutat dacă acest moment fast al literaturii române de peste Prut a fost egalat ori reiterat până acum.
Dar problema aceasta este subiectul altor analize.
Analize – inevitabil – polemice.
P.S. „Lumea mică” a romanelor amintite în acest articol este inclusă în Lumea romanului românesc. Perioada 1965-1989, (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013). Cartea mea porneşte de la premisa că literatura română din Basarabia este parte integrantă a literaturii autohtone. Este, probabil, prima abordare integratoare a scrierilor de gen, din România şi din Basarabia.
[1] În Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989 (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004) pentru anul 1966 sunt înregistrate 50 de titluri, dintre care 7 sunt ale unor volume anunţate în periodice.
[2] ,,În 1977-1982, Vasilache lipsea, bineînţeles, din programa de studii. Era cu neputinţă să găseşti, la bibliotecă, «Povestea cu cocoşul roşu», tot astfel cum ţinea de domeniul imposibilului să vezi o poză de-a scriitorului, pentru că la un moment dat făcusem o adevărată obsesie din dorinţa de a vedea cum arată acest «autor dăunător»”, notează Constantin Cheianu (2008), In memoriam Vasile Vasilache, revista „Contrafort”, nr. 7-8 (165-166), iulie-august; http://vasilevasilache.blogspot.co.at/2009/01/in-memoriam-vasile-vasilache-prelutat.html.
[3] Ion Simuț, Un roman comic, izvodit dintr-o snoavă, „România literară”, nr. 26/ 2005, http://www.romlit.ro/un_roman_comic_izvodit_dintr-o_snoav.
[4] Leo Butnaru (2008), In memoriam Vasile Vasilache, revista „Contrafort”, nr. 7-8 (165 – 166), iulie-august; http://vasilevasilache.blogspot.co.at/2009/01/in-memoriam-vasile-vasilache-prelutat.html.
[5] ,,Ce-i drept, în același timp, eroul ne displace prin egoismul și individualismul său cras, prin scepticismul ironic și oarecum răutăcios, prin indiferența sa, prin lipsa de scop și acțiune”. Mihai Dolgan (1973), Marginalii critice, Chișinău: Ed. Cartea Moldovenească, p. 179-185.
[6] Vladmir Beșleagă însuși a explicat secretele acestei tehnici narative: „După mine, contrapunctul nu este altceva decât reluarea unor motive, a unor teme. Pe parcursul desfășurării acțiunii. Acuma îmi vine în minte un exemplu clasic de contrapunct: Bolero-ul lui Ravel. Aceeași melodie este reluată o dată, a doua oară, a treia, a șaptea oară, mai intens, tot mai intens, cu aceleași frânturi de melodie, cu aceleași părți componente ale ei, dar reluate parcă la infinit. Același lucru se întâmplă în Zbor frânt…” – Nu putem ironiza sufletul, absența lui, Interviu cu Irina Nechit, „Sfatul Țării”, septembrie, 1992.
