Camelia Florescu 
Descreţeşte-mi faldurile acestei toamne,
Să curgă-n râuri de floarea soarelui
Spre întrebările din mine ,
Spre ziditele cuvinte strânse-ntre dinţi
Şi-ntre buze ce n-au sărutat icoane
(Dar nici umeri de bărbaţi peste 40 de ani!)
Acoperă-mi ridurile acestor ceasuri goale!
Să nu le prade deznădejdea,
Sau frunza de trifoi cu patru foi.
Să nu le doboare secure de vânător,
Sau lacrimă de fecioară
Nepurtă –n pârg de rouă dimineţii.
Urlă-mă, adună-mă ,
Între cer şi despletita poiană de dureri!
Tânguieşte-mă ca pe o frunză de nuc
În apa de limpezire a pletelor tale!
Leapădă-mă-n via de boabe de struguri vineţii,
Sau în căuşul palmelor tale plânse la beţie!
Aruncă-mă la marginea pădurii
La hârciogii-nveseliți de culoarea aiurită a tâmplelor mele!
Prinde-mă cu laţul împletit de igliţa nevăzută a iederii
De pe ochii mei,de pe sufletul meu,
De pe cheile usilor rămase nerăsucite –n clanța
De pe retina cerului tău adulmecând marea!
După ce mă dai uitării,
dă-mă şi oglinzilor atârnate-n tindă!
Să-mi revăd chipul amorţit de iubire, de miros de crizanteme
Să nu uit cum arătam când mă iubeai,
Când toamna nu putea să plângă-n noi
Şi anestezia uitării nu era ca astăzi deliciul suprem!
După ce mă dai uitării, dă-mă şi ceasului al 12-lea,
Când am învăţat să mă prefac că e primăvară-afară,
Că mieii zburdă-n gânduri neastâmpăraţi ca trecerea anilor,
Că melcii sunt la locul lor încuiaţi în livadă
Şi minciuna nu e decât o altă faţă
A lupului ce urlă la luna!
Sursa foto: pinterest.com
