Podul casei, înaltul cerului

În copilărie urcam cu bunica Anica în podul casei, cu „treburi”. Treburile le făcea ea, mie nu-mi rămânea decât să visez, să plutesc în lumi misterioase pe care le inventam ad-hoc, inspirată de miresme și texturi care se găseau numai acolo, în acea peșteră a comorilor suspendată deasupra casei, a vieții domestice, a obișnuitului: fructe puse la păstrat pentru iarnă, adunate în coșarcă ori suspendate pe frânghii atârnând din grinzile groase, vălătuci de lână de oaie pentru tors, resturi de materiale colorate recuperate de la fabrica de confecții, fâșii înguste din care Anica făcea fețe de pernă mai vesele decât cele pe care le cumpăra mama de la magazinul Universal; tot soiul de instrumente complicate, cu dinți de lemn sau fier, pe care bunicul Neculai le folosea în grădină, la munca câmpului, foarfece de vie, o stropitoare cu gât lung semănând cu o girafă… mai era și acordeonul lui nenea Mircea, cu clapele vechi și galbene ca un șirag de dinți stricați. Și, mai ales, lucarna rotundă prin care intra în podul întunecos un vălătuc de lumină gălbuie, ca untul bătut în putinei, doar că mai transparent, străbătut de vinișoare subțiri, albăstrui, prin care pulsau, în cercuri, grăuncioare de praf. Tăiam lumina cu palma, cu limba… Lumina avea gust dulce-amărui de poame, cele pe care Anica mi le strecura în gură cu mesajul „mănâncă, moaco!”… Era de lucru prin pod, nu glumă. Anica ajungea până la grindă dacă întindea brațele, depindeam de ea ca să fiu ridicată, la rândul meu, până în dreptul lucarnei – ochiul podului – prin care vedeam cum se lungește soarele, spre amiază, culcându-se în albia râului… Podul era și un loc în care dormeam vara, în nopțile înăbușitoare, făcându-ne culcușuri de fân uscat, învelite în cearșafuri aspre… Tot în pod ne urcam când veneau apele vijelioase, inundând grădina, curtea cu acareturile și păsările care cotcodăceau, luate pe sus… Podul casei era, la sat, un semn al bunăstării din gospodărie, oglindind ordinea care domnea, suverană, peste lucruri și peste măruntele noastre vieți. Ca arhitectură, podul îmi amintea de cupola bisericii din sat care reproducea în miniatură, cetele sfinților și rânduielile din cer, roata stelelor și a zodiilor, carul de foc mânat de Sfântul Ilie care da bice cailor întraripați mai ceva ca nea Neculai, mesele întinse la care ospăta Sfânta Treime, ca eumamaieșitataie, la o măsuță joasă cu trei picioare, fântâna samaritenei cu cumpănă ca aceea din curtea cu liliac înflorit a lui nenea Florea, orbul care întinde mâna după Dumnezeu ca nea Trincă, cizmarul pe care-l treceam noi, copiii, strada…

…Podul casei chiar era cerul… Cerul copilăriei care mai coboară, uneori, să se plimbe prin grădinile minții mele, ca Cel vechi de zile în răcoarea serii…

În pod, cu multe și mărunte… ca în viață…

 (sursa: palmerkane.photoshelter.com)

*

„Plouase toată noaptea. Iazul crescuse şi Dan se trezi tulburat, ca dintr-un coşmar. Sanda se chinuia să adune găinile în poiată, să nu le ia apa. Avusese dreptate. Privi pe fereastră. Cerul era plumburiu şi nu dădea nici un semn că s-ar fi îndreptat prea curând. Cum să ajungă la biserică, să se cunune, pe o vreme ca asta? Lete dormea. Rochia ei de mireasă fusese întinsă pe patul din camera Mariei. Stătuse acolo nemişcată de două zile, cu pliurile fustei aranjate, cu gulerul descheiat în dreptul primului nasture. Ce ghinion, îşi spuse, tocmai în ziua asta, dintre toate zilele vieţii lui, se găsise să plouă, făcându-l prizonier în propria casă. Se apropie de Lete şi o cuprinse în braţe. Nu e nimic, găsim noi o cale, ca şi până acum, nu-i aşa… Lete îl fixa cu privirea liniștită, de parcă l-ar fi întrebat pentru ce îi era teamă. Nu avea nici un motiv, absolut nici unul. Se ridică din pat şi privi la rândul ei pe fereastră. Norii. Îi plăcea ploaia. Îi plăcea apa, mai ales când cădea de sus. Ploaia era un lac pe verticală; același lac care venea spre ea, din timpuri îndepărtate, ca o ofrandă de pace.

-Nu, astăzi mă tem că nu vom merge la apă. Stăm în casă, îi spuse Dan, descurcându-i şuviţele ondulate cu degetele. Ce spui, Lete, tocmai în ziua nunţii noastre să toarne cu găleata… Mă tem că va trebui să aşteptăm să se retragă apele, ca să putem ajunge în sat. Cu toate astea, parcă nu e chiar aşa de rău, să fii rupt de lume şi de toţi. Îmi aminteşte de ziua în care te-am adus aici. Câtă apă era peste tot… Se topea zăpada. Pare o eternitate de atunci. Când te gândeşti că nu au trecut decât trei luni… da, Lete, mi-ar plăcea să ştiu ce gândeşti. Deşi atunci când îţi cuprind chipul în palme, ca acum, îl aud. Îţi aud chipul clar, aşa cum distingi primul firicel dintr-o apă care se dezgheaţă la soare. Da, soarele. Lete dăduse perdeaua la o parte. E acolo, continuă Dan, stă pitit. Știai că dincolo de nori e mereu lumină? Nu te speria, vino la fereastră.

-Potop?

-Potop, asta, nu, nici pe departe. Sanda te-a speriat cu poveştile ei?

-Da.

– …e doar începutul primăverii. Pocnesc mugurii.

-Viaţă!

-Da… viaţă. Ploaia îţi răspunde în felul în care o priveşti. Tu ai putea să îmblânzeşti şi cea mai cumplită furtună… Dacă vrei, te instalez pe prispă, în fotoliu, să urmăreşti ploaia…Voia, fireşte că vroia.

…O privesc pe Lete, cum se înfăşoară în pledul subţire, așezându-se în fotoliul de răchită. Chipul ei și al Mariei se suprapun. Doar ochii sunt altfel. În ziua aceea în care a venit potopul, asediindu-ne pe mine şi pe Ianola în pod, m-am întrebat ce făcea Maria singură prin casă. Fără să-mi dau seama, ploaia mă separase de mama pentru un timp care atunci mi s-a părut o eternitate. Eu eram la adăpost, în arca suspendată, în timp ce ea rămăsese acolo, în spatele ferestrei abia luminate. Puteam să văd casa printre scândurile podului, o parte din fereastra pe care, la fel ca şi bunicul, mama o lăsase deschisă. Îi plăcea ploaia şi căuta să şi-o apropie cât mai mult, pentru toate zilele de secetă care aveau să urmeze. Priveam prin lucarnă cum se adună apa şi dă afară din şanţ, acoperind iarba necosită din faţa casei. Firele uscate începeau să unduiască pe sub apa tulbure, încreţită de vântul cald, ca o sumedenie de vinişoare pe sub o piele străvezie întinsă peste mirişte, până dincolo de iaz, care unea la orizont cerul cu pământul, de parcă ar fi fost două palme împreunate în rugăciune. Acolo, ziua se întinsese deja să moară pe patul ei regal, acoperit cu purpură şi norii luaseră foc, istoviţi. Păsările, ciufulite de furtună, dădeau roată de-a lungul apei, în căutarea cuiburilor înecate, duse departe. Dinspre calea ferată se auzeau şuierături prelungi care rupeau aerul umed în fâşii. Stătusem în arcă mai bine de jumătate de zi, o zi la fel ca toate celelalte, în care Ianola pierduse şirul orelor întorcând pledurile de pe o parte pe alta. Matei adormise cu bastonul înfipt sub bărbie, iar mama… Îmi era greu să-mi imaginez ce făcuse în tot acest timp, în care văzusem şi auzisem atâtea, aproape de ea dar separaţi de furtună, neputând să-i împărtăşesc ceea ce mi se întâmpla. Viaţa ei continua, liniştită, în spatele ferestrei deschise, şi chiar dacă aş fi strigat nu m-ar fi putut auzi din pricina ploii… Am închis ochii. Am adormit, se pare, trezindu-mă deja în casă. Peisajul din sufragerie se schimbase neaşteptat. Încăperea era scufundată în întuneric, doar o lumânare pâlpâia, lipită pe policioara de deasupra sobei. Rămăsesem fără curent, transformatorul se arsese iarăşi şi ştiam cu toţii ce înseamnă asta; bunicul Matei lovise pe rând cu bastonul în postul de radio şi în televizor, ca odinioară Aron cu toiagul în pustiu, fără să obţină o reacţie din partea lor; barbarie, spunea, pentru că i se părea de neconceput să închidă ochii fără să asculte ştirile de seară… Când s-a stins ultima bucată de lumânare ne-am dus la culcare. Apa intrase în casă, în ciuda preşurilor făcute sul şi puse de-a curmezişul în prag, pătrunsese pe căile ei fireşti şi îmbufnarea Ianolei nu o stingherise cu nimic. Mama mă luase în braţe pe jumătate adormit şi mă purta spre scări, târându-şi paşii prin apa care acoperise podeaua de-o palmă. Draperiile groase zăceau cu ciucurii în apă, răsfirați ca nişte rădăcini pe podea, mişcate de puterea aceea unduitoare care se întunecase, luând culoarea nopţii.

Podul casei, înaltul cerului…

(sursa: newsonair.org)

*

Urcă scara şi se aşeză pe pervazul ferestrei. Apa era liniştită, cu câteva degete mai adâncă de la ultima ploaie. Miriştea căscase din loc în loc ochiuri umplute cu apă tulbure din care ciuguleau sturzii şi ciorile. Ce mai avea de făcut, se întrebă, rotindu-şi ochii prin camera în care totul era într-o ordine perfectă, într-o linişte căreia simţea nevoia să i se împotrivească. Dar nu putea, Sanda avea dreptate, apele începeau să se ridice pe nesimţite şi aveau să inunde miriştea, să transforme casa toată într-o mică insulă plutitoare. Cu toate astea, nu avea de ce să-şi facă griji, casa era ridicată pe loc înalt. Cel mai înalt cu putinţă. Așa e, îşi spuse Lete, reluându-și cuminte îndeletnicirea. Sertarul cu Fragmentarium-ul rămăsese pe jumătate deschis de noaptea trecută, dar nu o îmbia. Ceea ce începuse ca o joacă îi stârnea acum teamă şi confuzie. Îşi amintea şi nu putea să se împotrivească amintirilor, tot aşa cum nimic nu putea să pună stavilă apelor. Important era să găsescă un loc înalt, un refugiu, şi să ţină ochii deschişi, mereu deschişi, ca nu cumva să fie luată de valuri. Îşi ridică genunchii la piept şi se înghesui cum putu mai bine pe pervaz. Un firicel de aer călduţ îi înfiora nările şi umezeala îi trecea ca o atingere fină de mătase peste obraji. Ca mătasea turcoaz a rochiei în care o găsise pe Doamnanela, o rochie nouă, nepurtată, pe care numai timpul o învechise. Avea mânecile bufante, strânse în jurul încheieturilor în două manşete late cu butoni de argint. O ţinută neobişnuită pentru Doamnanela care ieşise în întâmpinarea morţii cu un fast pe care i-l prilejuise, acum mulţi ani, numai iubirea. Scrisese despre toate astea în caietul dictando şi Lete citise, chiar de mai multe ori, într-atât încât ajunsese să simtă în buricul degetelor ţesătura fină a acelei rochii, a acelei tinereţi pe care Nela i-o împărtăşise.

…Da, mătasea lui Zareh Mardichian era cea mai fină şi cea mai strălucitoare din câte se puteau găsi în Bucureşti. Bătrânul îşi câştigase un nume în breasla mătăsarilor din capitală. Ziua în care Nela avea să înţeleagă rânduiala acestor lucruri începuse ca oricare alta, cu alimentarea gospodăriilor de către comercianţii ambulanţi care se îngrămădeau să-şi strige mărfurile pe uliţe. Simigiii, negustorii cu peşte prospăt adus în coşuri cu gheaţă şi acoperite cu rogojini, iaurgii cu lapte prospăt în cobiliţe şi boţuri de brânză de vacă pusă la scurs în zăgâlne de tifon alb. Florăresele umpleau de culoare ulițele încă somnoroase. Urmau cărucioarele ambulante, cu tocilării şi articole de mercerie. După ce se stingea agitaţia primelor ore ale dimineţii, abia atunci sosea căruţa cu coviltir din care Mama Pia, ajutată de Nela, scoteau val după val, care mai de care mai strălucitor, etalând pe masa de crotorie ţesăturile somptuoase ce urmau să fie rânduite cu grijă în pod…

-Hagop, coboară!”

Podul casei… Cerul copilăriei care mai coboară, uneori,

să se plimbe prin grădinile minții mele, ca Cel vechi de zile în răcoarea serii…

(sursa: zunuzin.com)

(fragmente din Numele ei era Uitare, ed. Eikon, 2015)