Poeți și critici

După cinci volume de proză, cel dintâi, Premiul pentru Debut al USR, şi unul de critică, o teză de doctorat despre J.D. Salinger, iată-l pe Andrei Mocuţa, 31 de ani, la cel de al doilea volum de poezie: Voi folosi întunericul drept călăuză (Cartea Românească, 2016). Volumul cuprinde în bună parte poezii inspirate de călătoria autorului la Barcelona, cu ocazia Turnirului de Poezie organizat de USR în vara lui 2014, cu sprijinul fostului primar de la Sectorul 2 Bucureşti, Neculai Onţanu. Ca şi în prozele scurte, Andrei Mocuţa este un caligraf dotat cu simţ autoironic, cultivat şi discret evocator de sentimente. Titlul volumului e de fapt titlul unei delicate erotice:

Voi folosi întunericul drept călăuză
pentru că sunt lingura unui orb
care încearcă să desluşească literele
dintr-o supă alfabet
şi pentru că ascunzi destule
felinare sub piele
ca să-ţi admir frumuseţea
de la orice depărtare.

Tot o erotică, poate cea mai sugestivă din toate, este Scar song, titlu care poate fi tradus Cântec despre cicatrici:

Am mai multe cicatrici
decât un veteran de război,
dar, în ciuda aspectului
lor dezgustător,
femeile tind să le considere
atrăgătoare.

Nici o femeie nu m-a părăsit
după ce i-am făcut cunoştinţă
cu cicatricile mele.

Dimpotrivă, se holbează fascinate
de parcă ar contempla
vreo capodoperă suprarealistă
executată de Dalí
cu o sabie de Toledo
şi mă întreabă timid
dacă le pot atinge.

Apoi mă roagă
să le spun povestea fiecărei
cicatrici în parte
şi nu renunţă cu una
cu două.

Aşa că-mi depăn odiseea
şi-ncep cu cea de deasupra buricului
(după două săptămâni
de la naştere),
continui cu cea de pe cotul stâng
(câştigată în urma unui penalti
apărat în copilărie)
şi închei abrupt cu cea mai hidoasă
dintre toate
(extirpare tumoră)
de-a lungul arterei femurale.

La sfârşitul poveştii,
ascultătoarele mele sunt atât
de impresionate,
încât încep să plângă
şi să-mi sărute cicatricile
ca pe-o icoană.

Poeziile lui Andrei Mocuţa sunt nişte crochiuri lirice, desenate pe hârtie cu vârful unui creion bine ascuţit. „Sunt mai uşoare decât visele”, spune poetul însuşi.
Poemele barceloneze alcătuiesc un jurnal liric indirect, nelipsit de referinţe culturale.

Andrei Mocuţa, Voi folosi întunericul drept călăuză, Cartea Românească, Bucureşti, 2016, 71 pag.

***

Codrin Liviu Cuţitaru şi-a strâns în volum câteva zeci de studii despre literatura engleză şi americană, adăugându-le într-o Addenda, câteva despre autori aparţinând altor spaţii culturale. (Între aceştia din urmă, de ce?, Vladimir Nabokov, romancier la fel de american ca toţi cei distribuiţi în capitolul principal). Studii de anglistică şi americanistică (Junimea, 2016) conţine relativ succinte analize ale unor romane sau povestiri (şi, foarte rar, piese de teatru sau eseuri) de la acelea ale lui Poe şi până la contemporani recenţi ca Donna Tartt sau Jonathan Coe. Selecţia e oarecum aleatorie, autorul nedovedind, nici în comentarii, preferinţe clare, remarcile lui rămânând la un nivel general. Desigur, cu excepţii, cum este aceea privindu-l pe naratorul dublu de la Dickens, ilustrată cu Marile speranţe, dar care putea fi la fel de bine ilustrată cu David Copperfield. Nici alegerea titlurilor nu lasă neapărat să se vadă un gust original. Fiecare studiu e consacrat unui roman sau unei povestiri din numeroasele, în multe cazuri, datorate scriitorului cu pricina. În aceste condiţii, n-are rost să ne întrebăm de ce lipsesc Jane Austen sau Thomas Hardy sau, din secolul următor, Virginia Woolf, Faulkner, Hemingway, iar dintre contemporani John Irving, Philip Roth şi destui alţii incomparabil mai valoroşi decât atâţia alţii prezenţi. Selecţia e, probabil, rodul unor obligaţii universitare. Şi încă o observaţie: ca şi majoritatea criticilor specializaţi în literaturi străine, Codrin Liviu Cuţitaru evită (deliberat sau obedient faţă de cutumă?) orice referinţă la literatura română. După marii critici interbelici, nici un critic al literaturii române n-a mai ignorat similitudinile sau înrâuririle directe vizibile în literatura noastră venind dinspre aceea franceză, germană, italiană, spaniolă sau engleză. Şi, în egală măsură, opiniile criticilor români despre autori străini. Nu vorbesc de cărţi consacrate fenomenului „schimburilor” ca atare, cum ar fi aceea a lui Charles Drouhet, de exemplu. Vorbesc despre critica obişnuită. La rândul lor, angliştii sau germaniştii români, ca şi, în definitiv, toţi ceilalţi pe care i-am menţionat, n-au părut decât rareori interesaţi să onoreze o astfel de obligaţie. Nici Romul Munteanu, nici Dan Grigorescu, nici Alexandru Balaci, nici alţii. Sigur, există excepţii, Mircea Mihăieş sau Vasile Popovici, care însă confirmă regula. Iat-o, proasta regulă, transmisă tinerilor critici. Omisiunea e flagrantă, bunăoară, în studiile lui Codrin Liviu Cuţitaru despre Henry James. El nu pare să fi citit cartea Danei Dumitriu intitulată, da, chiar aşa, Ambasadorii, precum cel mai definitoriu roman al scriitorului, căruia Codrin Liviu Cuţitaru îi preferă nuvelele fantastice, excepţionale, dar nu sută la sută jamesiene. Nici faptul că în eseul Danei Dumitriu se vorbea prima oară la noi despre teoriile privitoare la roman ale lui James şi, în plus, era analizat realismul psihologic în romanul românesc interbelic, direct sau indirect inspirat de James. În Jane Austen ar fi descoperit primul roman realist psihologic de tip conversaţional, pe care îl vom regăsi la Hortensia Papadat-Bengescu, chiar dacă nu ştim dacă romanciera română o citise pe englezoaica din urmă cu mai bine de un secol. Această inexplicabilă ignorare a raporturilor dintre literaturi ilustrează, din păcate, ierta-mi-se cuvântul, o anumită aroganţă a specialiştilor noştri în străinătăţuri, care uită, pare-se, că esenţa actului critic constă într-o permanentă comparaţie.

Codrin Liviu Cuţitaru, Studii de anglistică şi americanistică, Iaşi, Editura Junimea, 2016, 350 pag.

***

Poezia generaţiei ’80: intertextualitate şi „performance” (Editura Muzeului Literaturii Române, 2016) este a doua carte de critică a Elenei David. E vorba de versiunea tipărită a unei teze de doctorat, din care o parte a fost publicată tot de curând la Editura Tracus Arte. În fond, cartea se ocupă cu poezia lui Matei Vişniec, teatrul făcând obiectul uneia anterioare, în contextul poeziei optzeciste. (Îi atrag atenţia cordial autoarei şi editorului că, în secolul XXI aflându-ne noi, trebuie să scriem generaţia 1980, nu pur şi simplu ’80, ca să fie limpede că e vorba de a lui Vişniec şi nu, între alţii, de a lui Cehov!) Sunt luaţi la purecat opt plus unul poeţi, Vişniec fiind stăpân pe o treime din paginile cărţii. E limpede că nu despre o preferinţă e vorba, ci despre natura oricărei teze de doctorat, cum este la origine aceasta, bazată pe Vişniec. Aşa că pare oarecum inutil să-i spunem autoarei că, fiind în discuţie opera poetică a optzeciştilor, nu Vişniec e cel mai reprezentativ. În tezele de doctorat, nu valoarea operei stă pe primul plan, ci alte considerente. În cel mai pur stil academic, Elena David descrie opera celor nouă plecaţi din Cenaclul de Luni (şi cu Sergentul, zece!) în chip aplicat şi minuţios, fără să-şi bată capul cu opinii personale, citându-le, în schimb, generos pe ale predecesorilor interesaţi de poezia optzecistă. Reducerea originalităţii poeziei optzeciste la intertextualitate şi la arta spectacolului (asta vrea să spună performance) e ca orice reducere discutabilă. Mai ales că în analize, autoarea însăşi înşiră, pe urmele comentatorilor, numeroase alte particularităţi. O sinteză propriu-zisă nu există în Concluziile finale. Bibliografia este exhaustivă. Cartea va fi inconturnabilă documentar.

Elenei David, Poezia generaţiei ’80: intertextualitate şi „performance”, Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, 576 pag.

***

Poetul nemţean Mihai Merticaru a debutat în 1992 şi a publicat după aceea numeroase culegeri de versuri, fără ecou în critica mare. Referinţele critice adunate la finele volumului din urmă, Urciorul de aur (Editura Rawex Coms, 2016), nu sunt concludente. Ce să înţelegem dintr-o propoziţie ca următoarea: „Pentru M.M., actul poetic îşi are raţiunea într-o irepresibilă voinţă de conservare…”? Că M.M. ar fi fost aproape de la debut „un poet pe deplin format, stăpân pe mijloacele şi uneltele sale”, iată o afirmaţie foarte curajoasă. Urciorul de aur conţine 78 de sonete. Singurul lucru limpede care se cuvine spus este că poetul n-are pic de ureche muzicală. În aceste condiţii, a scrie sonete e o idee nefericită. De la început, dăm de versuri care se împleticesc în silabe în plus: „Am fost şi eu un tânăr cam zănatic,/ Nici prea urît, dar nici chiar un Făt-Frumos,/ Care făcea de toate mai mult pe dos,/ Mereu nepăsător şi fluşturatic.” Accentele cad anapoda, ceea ce în poezia în vers liber n-ar fi o nenorocire, dar în sonete… Criticii care i-au întreţinut veleitarismul de-a lungul a peste două decenii nu i-au făcut nici un serviciu, cu atât mai mult cu cât poetul nu e la prima tentativă de poezie în care prozodia ar fi fost de rigoare şi când defectul structural al liricii sale ar fi fost sesizabil: înţeleg că a scris şi alte poezii în „dulcele stil clasic”, ba chiar haikuuri, şi nu e nici la prima experienţă sonetistică. Critici, voi, o, flori deşarte!

Mihai Merticaru, Urciorul de aur, Editura Rawex Coms, Piatra-Neamţ, 2016, 118 pag.

(sursa foto: maiaproapedecuvant.com)