Răfuieli de cartier (I)

Capitolul VII

(Din romanul Pe malul de lut al fluviului, aflat în lucru)

Se mai întâmpla ca Ionel Corban să nu-şi întâlnească de câte ori dorea prietenii din Piaţa Veche. După ce, în acel an, se terminaseră de construit şi ultimele blocuri turn din apropierea Dunării, iar malul străzii Mazepa fusese terasat, pe buza lui ridicându-se un gard din şipci zăbrelite, apărură şi băncile din apropierea scărilor care coborau la malul Dunării, la a căror trepte se mai lucra încă. Sub acele scări avea să fie deschis restaurantul cu terasă Valurile Dunării. În interiorul acestuia, un mozaic superb, care te putea trimite cu gândul la vechile locuinţe greceşti şi romane, urma să fie admirat pe peretele din nord al incintei. Astăzi este ascuns de priviri într-o locantă extinsă, care stă mai mult închisă, adăugată unui conglomerat de cârciumi kitsch-oase, înghesuite una în alta, ca într-un turn Babel.

Dacă nu vorbise din ajun unde să-i întâlnească, băieţii erau mai greu de găsit, aşa cum avea să se întâmple şi în după-amiaza aceea de iulie torid a anului 1962. Trecuse întâi pe lângă biserica Precista, dar nu-i găsi în curtea pietruită a acesteia, aşa cum de altfel se aştepta. Coborî apoi pe strada Grigore Ghica, deschizând degeaba poarta unde locuia familia Chitic. Nici ţipenie în curte. Ajuns în dreptul casei unde locuia Izu, îl strigă din stradă, răcindu-şi gura de pomană. Ocoli colţul, trecând pe lângă casa Miţei Chioampa, aflată în mica intersecţie. Ajungând pe strada Mazepa, pe malul terasat, se uită peste o poartă joasă, unde locuiau familiile Zamfir şi Bălan. Curtea era pustie. Dezamăgit, îşi ridică privirea spre hulubăria de plasă, montată pe acoperiş, unde porumbeii uguiau de zor, înfoindu-şi penele. Îi urmări cum fâlfâiau din aripi, fără să zboare, rotindu-se în jurul porumbiţelor, în dansul împerecherii. Nevăzând pe nimeni care să-l poată certa că nu foloseşte treptele aflate nu departe, coborî pe cărarea bătătorită şi de alţii a terasei sterpe, aflată mai la îndemână, puţin lipsind să nu cadă în nas pe platoul de beton. Îşi frână înaintarea, agăţându-se cu mâna dreaptă de una din băncile din lemn, proaspăt vopsită în verde, care lucea sub razele soarelui ce tocmai se pregătea să se pitească pentru câteva minute, în drumul lui spre apus, după una din turlele străvechii biserici Precista. Se opri locului, uitându-se la buricele degetelor şi înjurând printre dinţi. Îşi scoase batista, încercând fără succes să-şi şteargă vopseaua imprimată pe degete. Resemnat, o făcu mototol, strecurând-o înapoi, în buzunar. Rămase câteva secunde pe loc, privind plictisit singura turlă a bisericii Sfântul Gheorghe[1], aflată pe dealul ciopârţit din dreapta ultimului bloc. Cele două impunătoare biserici fortificate, care străjuiseră până nu demult prăfuitul Vad al Sacalelor, încadrau perfect blocurile turn, dar nu pentru multă vreme. Dincolo, peste marele fluviu, razele soarelui de după-amiază scăldau cocoaşele maronii ale munţilor Măcin, iar umbra acestora se se tot alungea în spre aval. Îşi roti apoi ochii peste esplanadă. Locuitorii oraşului nu se înghesuiau să anime locul acela betonat, încă virgin, nici măcar seara, aşa cum avea să se întâmple peste câţiva ani, când faleza avea să se întindă până dincolo de izvorul lui Bondrea, la noua trecere bac. Singurătatea şi liniştea nefirească din jur îl înfioră. N-ar fi trebuit să iasă pe caniculă, mormăi în gând. Porni să urce spre centrul oraşului pe bulevardul care se despărţea, chiar unde se afla, de fostul Vad al Sacalelor, sau de ceea ce mai rămăsese din acel vad, unde mai supravieţuiau doar casele de pe partea stângă a vechii artere, împreună cu tarabele Pieţei Vechi. Blocurile înalte din dreapta, cu recea lor simetrie, înviorată doar de copăceii firavi care abia se plantaseră, păreau că privesc dispreţuitor, prin mulţimea ferestrelor de la etaje, spre casele modeste, unele cu două caturi, ale vechiului cartier, la parterul cărora se mai puteau vedea obloanele închise ale prăvăliilor de odinioară. Merse pe trotuarul stâng, trecând de blocurile cu trei etaje, primele construite în centrul oraşului, aruncând o privire în interiorul cofetăriei Corso, care avea uşile larg deschise. Nimeni însă nu ar fi stat înăuntru pe zăpuşeala aceea. Două dintre vânzătoare ieşiseră în rama uşii, dar fără să păşească pe trotuarul încă scăldat de razele soarelui. Se opri în loc, neştiind încotro s-o apuce. Brusc se hotărî să treacă strada, ca să vadă ce film rula la cinematograful Mihai Eminescu. Avea vreo cinci lei în buzunar, aşa că n-ar fi fost rău, până la lăsarea serii, când centrul oraşului avea să prindă viaţă, să-şi petreacă timpul într-o sală de cinematograf. Se putea întra în sală chiar dacă filmul începuse. Nu te dădea nimeni afară în pauză, dacă doreai să vezi filmul de la început. Se uita la cele trei vitrine, unde erau expuse fotografii ale unor scene din filmele care rulau în cinematografele din apropiere, când auzi glasul batjocoritor din spatele lui:

-Băi, nasolule, vezi că ai pierdut pe drum cutia asta.

Se întoarse şi-l văzu, hlizindu-se, pe Michal Berezowski, zis Mişka, un brunet cam de vârsta lui. Vorbea căznit, înroşindu-se, de parcă i-ar fi trebuit cine ştie ce efort numai ca să deschidă gura. Îl măsură, mirat, din priviri, necunoscându-l prea bine.

 Gardul înalt al casei lui Mişka, aflat în apropierea casei cu coloane de pe strada Grigore Ghica, unde locuia Ionel, se întindea pe trei străzi – Ghica Vodă, Deşteptării (fostă Adormirii înainte de război) şi Roşiori – intrarea făcându-se pe ultima stradă. Deşi erau vecini, Mişka îi evita compania, nu numai pe a lui, ci şi pe a celorlalţi băieţii din cartier. Îşi amintea de micul polonez încă de pe vremea când nu mergea la şcoală. Într-o zi, când se juca împreună cu Izu în preajma bisericii Precista, îl văzuse trecând ţanţoş, prefăcându-se că nu-i cunoaşte. Înţelegându-se din priviri, cei doi prieteni începură să strige după el:

Mişka nebunu’

 Trage cu tunu’

 Împuşcă raţele

     Mănâncă maţele!

Înroşindu-se mai tare ca oricând, Mişka îi ignorase, nereuşind să-şi stăpânească lacrimile. Era greu de crezut că acel îndepărtat episod din copilărie să-l fi supărat aşa de tare încât să-l încarce cu atâta ură, după cum avea să dovedească mai târziu.

Tatăl micuţului polonez era în acele timpuri, în prima jumătate a anilor ’50, vânzător ambulant de îngheţată. Avea un cărucior care arăta ca un dulap, cu două roţi la un capăt şi două picioare la celălalt, pe care le lăsa jos, atunci când se oprea. Cu bonetă albă pe cap şi încins cu un şorţ de aceeaşi culoare, îşi făcea veacul împingând maşina lui de îngheţată pe străzile Roşiori, Sf. Vineri şi Lăpuşneanu, până spre Minervei, unde era Scoala Elementară nr.5. Nu o dată, dacă avea ceva mărunţiş prin buzunare, cumpărase îngheţată de la domnul Berezowski. Gustul savuros al acelei îngheţate de vanilie, luată numai cu cincizeci de bani, pe care bărbatul o răzuia solemn cu linguriţa, ca într-un ritual, din recipientul rotund din tablă zincată, îngropat în masa-dulap, nu avea să-l mai simtă vreodată.

 Mişka avea în mâini o cutie de pantofi din carton, pe care, mai devreme, unul dintre răzleţii vikingi (cum erau porecliţi muncitorii constructori al celui mai mare combinat siderurgic din sud-estul Europei), ce se plimba pe trotuarul din faţa parcului Mihai Eminescu, văzând-o zăcând pe mijlocul trotuarului, o luase în şuturi, după ce-şi făcuse elan, ca pe o minge de fotbal. De unde să ştie ciocârlanul, cum i se mai zicea unui ţăran venit la oraş, că în cutie era ditamai bolovanul? Mişka, care nu era chiar străin de farsă, înhăţase imediat cutia de jos după ce muncitorul, încovoiat de durere, începuse să danseze într-un picior. Văzându-l pe Ionel cum se holba la vitrine, ţinând cutia în mâini, se apropie de acesta. Aruncase pietroiul în parc, gândindu-se imediat să-l ia în balon într-un fel ce nici lui nu-i era prea clar, amintindu-şi probabil de poezioara aceea puerilă, care îl jignise atunci, demult, până îi dăduseră lacrimile. Ceva mai la distanţă, câţiva adolescenţi rufoşi, cu mutre încruntate, aşezaţi pe două bănci, urmăreau iniţiativa. Erau membrii bandei din parc, condusă de Jiglău, un golan ceva mai mare decât ei, scund şi îndesat, care-şi purta şapca sau basca, trasă şmechereşte pe frunte. De trupă se ţinea scai un puşti cam pocit, zis Flori Chiorul, care mai poate fi văzut şi astăzi, bătrân, gârbov şi murdar, bântuind prin zona complexului comercial Ancora din cartierul de blocuri Mazepa I.

-Dă-te, mă, din calea mea, dacă nu vrei să-ţi trag o bucată! îi răspunse calm Ionel, sigur pe situaţie.

-Hai să ne batem atunci, dacă te dai aşa rotund, îi răspunse chinuit Mişka, scoţând cuvintele rar din gură.

-Mă bat cu tine când vrei şi unde vrei. N-am nevoie decât de o mână ca să te pun jos, îi replică, mirat de băţoşenia neaşteptată a rivalului.

-Păi, hai să ne caftim acum, plusă Mişka, fixându-l provocator.

-Unde, aici? Să ne salte miliţia? Ai vrea tu.

-Nu,  mergem în gang, la Popular.

-Bine, hai acolo,  îi răspunse, hotărât dintr-odată.

Ştia ce are de făcut. Avea să-l ia din prima la pumni, ori se va repezi să-l apuce de cap, la subraţ, aşa cum ştia el atât de bine, de reuşise într-o vreme să-l pună la pământ şi pe prietenul lui, Neluţu Zamfir, care era atât de solid, darmite pe…

 -O să te oftici mai târziu că n-ai vrut să iei cutia aia, îi întrerupse gândurile Mişka, cu faţa roşie ca para focului din vatră, scremându-se să vorbească de parcă ar fi stat pe vine la umblătoare, după ce intrară pe gangul aflat în stânga cinematografului Popular.

Ionel nu-l mai lăsă să vorbească. Dreapta îi zbură din umăr. Mişka se feri în ultima clipă, aplecându-şi fulgerător capul. Instinctiv îi expedie cu stânga un upercut. De data asta lovitura îl prinse exact sub bărbie. Se uită la polonez cum cade, dar, ca la un meci de box, îl aşteptă să se ridice. Nu mai apucă să-l vadă în picioare. O ploaie de lovituri, venite din spate, se abătu asupra lui. Se prăbuşi la pământ, pricepând ce se întâmplă. Se făcu ghem, acoperindu-şi capul cu mâinile. Loviturile de pumn fură înlocuite cu cele de picior. Nu putea decât să spere că boschetarii din banda parcului vor înceta să-l lovească, când uşile de evacuare ale cinematografului aveau să se deschidă în lături, la terminarea filmului. Aşa se şi întâmplă. Când se auziră zăvoarele, înainte ca mulţimea de spectatori să se reverse în gang, derbedeii se împrăştiară ca potârnichile. Se ridică greu de jos, împleticindu-se.

Ajuns acasă, maică-sa îşi puse mâna la gură, aşa cum fac femeile de la ţară când văd vreo grozăvie. Refuză categoric să spună ce i se întâmplase. Ghiţă Corban îl privi doar în treacăt, făcându-şi de lucru prin curte. Ionel aproape că nu-şi recunoscu faţa tumefiată când se privi în oglinda din camera de la stradă. Ochii nu prea i se mai vedeau în orbite, abia întrezărindu-se prin fantele înguste. Arăta ca un boxer profesionist care pierduse meciul, primind sute de pumni în figură, dar rezistase toate reprizele. Capul îi devenise oval ca un pepene. Îl mai auzi pe taică-său în curte, certând-o pe Mitriţa:

-Lasă-l, femeie, în pace! O să-i treacă în câteva zile. Ştie el ce face, nu te mai văita atâta! Aşa sunt bărbaţii, se mai bat uneori, dacă nu pleacă la război. De-aia nu poartă fustă ca tine.

-Păi, da! Surcica nu trebuie să cadă departe de buturugă. Ce-ţi pasă ţie?

Vreme de mai multe zile băiatul rămase în casă ca să i se dezumfle faţa. După ce începu să vadă mai bine, îşi omorî timpul citind toată ziua, dar abia aşteptând să coboare în Piaţa Veche, ca să-şi reîntâlnească prietenii. Nu putea lăsa aşa lucrurile. Banda zdrenţăroşilor din Parcul Eminescu trebuia pedepsită.

[1] În noaptea de 29-30 octombrie biserica Sf. Gheorghe din Galaţi, ridicată în secolul XVIII  (monument de arhitectură al oraşului), a fost demolată cu ajutorul unei remorci (parâmă metalică groasă), înfăşurată pe turlă, care a fost trasă apoi pe Dunăre de un remorcher.

Foto: Andi Spot