Nevăzut, necunoscut

Holul era supravegheat, zi și noapte, de o cameră video miniaturală, montată la vedere, pe unul dintre pereți, aproape de tavan. Orice se petrecea în ambianța spațioasă era înre­gistrat pe casete. Era o măsură de prevedere luată de conducerea băncii pentru a descuraja o eventuală încercare de jaf. De fapt, un hoț care ar fi încercat să dea o lovitură ar fi rămas cu buza umflată: aici nu se păstrau bani, nu se lucra cu publicul, în multele birouri ale clădirii salariații se ocupau doar de hârțogăraia specifică unei activități bancare. De aceea, din capul locului era exclusă ipoteza că directorul băncii fusese ucis de un spărgător.

Panait Calomfirescu lucrase până noaptea târziu. La orele 20, când îi dăduse în sfârșit drumul secretarei – o roșcovană probabil simpatică în viața de toate zilele, dar a cărei față era acum descompusă de plâns – era încă în viață. Crima fusese comisă după această oră, cu o armă prevăzută probabil cu amortizor, din moment ce paznicul – aflat în apropiere, într-o cameră cu mai multe monitoare, pe care le urmărea, nu auzise nimic. În ruptul capului nu ar fi crezut că va fi amestecat într-o asemenea dandana. Roșu la față de emoție, răspundea cu glas pierit la întrebările mele și ale partenerului meu.

– Deci, ai fost de serviciu, între orele 20 și 8 dimineața, spuse Miron pe un ton voit nepăsător, ca și cum ar fi anunțat cotele apelor.

– Da, zise omul în uniformă, speriat și încă somnoros – fusese adus de acasă, abia apucase să se vâre în pat și fusese chemat înapoi.

– Și n-ai observat nimic neobișnuit? N-ai auzit nimic?, continuă Miron la fel de apatic.

– Nu, rosti pierit tinerelul – era, cu siguranță, primul lui serviciu, se și vedea dat afară, rămas pe drumuri.

Mi s-a făcut milă de el și m-am hotărât să nu-i mai prelungesc chinul.

– Deci, dumneata stai în această cameră, în fața a trei monitoare, și le supraveghezi în timpul serviciului.

Paznicul nu-și venea încă în fire și răspunse tot mono­silabic.

– Da.

– Ce vezi pe ecranele astea?

– Holul de la intrare, coridorul de la etajul 1 și coridorul de la etajul 2.

– Bine. Înțeleg că tot ce vezi se înregistrează pe niște casete.

– Da.

– Ce durată au?

– Le schimbăm la patru ore.

– Cât timp le păstrați?

– O săptămână. După aia le repunem în circuit, înre­gistrăm peste celelalte imagini…

– Bine. Hai să ne uităm la casete. Văd că sunt numerotate, datate…

Am luat prima casetă și am pus-o într-un aparat video. Pe ecran apărură imagini din holul de la intrare. Se vedeau ușa care dădea în stradă, o canapea, două fotolii, o măsuță cu o vază de flori… Nimic deosebit. Nici un personaj în cadru. Așa arăta decorul după miezul nopții.

– Vă spun, după ce a plecat doamna secretară, n-a intrat nimeni în bancă…

Miron nu se putu abține și puse sare pe rană.

– Asta e grav, e foarte grav…

– De ce?, întrebă paznicul făcându-se și mai mic decât era.

– Gândește și dumneata… Înseamnă că în bancă nu se aflau decât două persoane. Dumneata și directorul… Iar șeful dumitale a fost ucis…

– Ce vreți să spuneți? Nu l-am omorât eu! Vă jur!

Tinerelul mai avea puțin și izbucnea în plâns.

I-am aruncat lui Miron o privire cruntă. Apoi, l-am bătut încetișor pe paznic pe umăr.

– Liniștește-te! Nu te bănuiește nimeni.

– Dar domnul zice…

– Domnul e mai glumeț din fire…

Miron deveni scorțos.

– Ba nu-mi arde de glumă. Vorbesc cât se poate de serios. Băiatul ăsta are ceva pe suflet.

– N-am făcut-o eu, vă jur!

Am vorbit cu și mai multă blândețe, ca să mai destind atmosfera. Eram cu toții obosiți, băusem prea multe cafele și fumasem prea mult, în orele pe care le petrecusem holbându-ne la caseta aia. Și era abia prima!

– Hai să ne uităm și la celelalte casete.

Nimic deosebit la orizont. Imagini ale unor coridoare pustii. Și totuși…

– Asta ce e?, exclamă Miron.

Pe ecranul care prezenta imagini ale coridorului de la etajul 1 se ivise un individ. Era filmat din spate, așa că nu l-am recunoscut imediat. Doar când s-a întors din profil ne-am dat seama că bărbatul era chiar cel din fața noastră.

Începu să tremure ca varga.

– Nu-s vinovat, de câte ori să vă spun?

– Atunci de ce-ai ieșit pe coridor? Ce căutai acolo?

– Spre dimineață a sunat telefonul de pe etaj. La început l-am lăsat să sune – cine putea să fie la ora aia? Nu putea să fie decât greșeală.

– Și?, insistă Miron, tot mai arțăgos.

– Fiindcă nu se oprea din sunat, m-am dus să răspund.

– Și dacă tot treceai prin fața biroului unde lucra șeful tău, ce ți-ai zis? Ia să-i fac felul, să fie un bancher pe lume mai puțin.

– Nu-i adevărat!

Din nou a trebuit să intervin pe un ton împăciuitor.

– Te-ai dus la telefon. Cine era?

– Nu era nimeni. Când am răspuns mi-a închis. A fost o greșeală, cu siguranță.

– O greșeală!, îl îngână partenerul meu.

– Hai să mai vedem încă o dată cadrele astea, am zis eu ca și cum nu l-aș fi auzit.

L-am văzut din nou pe paznic cum apare în capul scării, cum merge spre măsuța unde era instalat telefonul, cum ridică receptorul, îl ține câteva clipe la ureche și îl pune la loc în furcă, având pe chip o expresie nedumerită și murmurând ceva – probabil o înjurătură.

Ca să iasă din bancă, asasinul ar fi trebuit să treacă prin holul de la intrare. Paznicul l-ar fi văzut pe ecran. Ca să-i distragă atenția, l-a îndepărtat din încăperea cu monitoare. Timp suficient pentru a dispărea din clădire. Și totuși, ceva nu se lega. De ce ucigașul nu apărea pe caseta înregistrată și pusă în raft, lângă alte casete cu înregistrări din alte zile? Simțeam că sunt aproape de dezlegarea misterului și, totuși, un amănunt îmi scăpa.

– Hai să mai vedem o dată prima casetă.

S-au derulat câteva imagini și brusc mi-am dat o palmă peste frunte.

– Florile!

Miron și paznicul mă priviră uluiți.

– Ce-i cu florile?

– Florile din vază. La cât timp schimbați florile din hol?

Paznicul dădu din umeri.

– Nu știu. Femeia de serviciu știe.

Nici femeia de serviciu nu era în apele ei. Mai avea câteva zile până la ieșirea la pensie și tocmai acum să aibă de-a face cu o asemenea întâmplare!

– Când ați pus flori ultima oară în vaza din hol?

– Ieri dimineață. Directorului nostru îi place – îi plăceau, se corectă ea vorbind pe un ton plângăreț – garoafele. Voia să fie numai garoafe. Și la el în birou puneam.

– Mulțumesc. Sunteți liberă.

Femeia părea dezamăgită.

– Nu mai aveți nevoie de mine?

– Pentru moment, nu.

Rămași din noi numai noi trei, am început să mă plimb prin încăperea strâmtă.

– Lucrurile încep să se lege… Asasinul s-a ascuns în vreo debara, încuindu-se pe dinăuntru. A așteptat să plece toată lumea. Apoi, pe la miezul nopții a ieșit pe furiș, s-a strecurat în biroul directorului și l-a omorât.

– De ce?, întrebă ridicând din sprâncene Miron.

– Din informațiile pe care le am, directorul băncii descoperise o mare escrocherie. De aceea, în ultima vreme lucra și noaptea, ca să dea de firul întregii povești. După ce l-a omorât, individul s-a furișat din nou în ascunzătoarea lui și, de acolo, a sunat pe mobil la telefonul de pe coridor. Agasat de apelul insistent, dumnealui – l-am arătat pe paznic – și-a părăsit postul și s-a dus să răspundă. Criminalul a avut destul timp ca să iasă din bancă fără ca nimeni să-l observe.

– Bine, bine, zise Miron, dar atunci de ce nu apare pe casetă?

– Simplu, bătrâne! Înregistrarea la care ne-am uitat nu e din noaptea trecută. E o copie a unei casete înregistrate altă dată. Dacă te uiți cu atenție, vezi că florile sunt ofilite. Cele din hol arată proaspete, de parcă ar fi fost acum culese.

– Extraordinar!, se minună Miron, luminat la față. Apoi, se posomorî din nou.

– În cazul ăsta, cum aflăm cine l-a omorât pe director?

– Eu mă duc să mă culc. Tu n-ai decât să te mai uiți o dată la toate înregistrările de ieri. Ai să descoperi, cu siguranță, un personaj care intră în bancă și nu-l mai vezi ieșind. Ăla e criminalul!

Foto de pe gandul.info