Îmbătrânirea. Lectura unei vârste

Despre bătrâneţe nu se poate discuta prea uşor într-o societate care valorizează vivacitatea, prospeţimea şi clipa trăită. Este ca şi cum omul modern ar trăi într-un mediu aseptic ce-l fereşte de ultimul stadiu al existenţei, bătrânețea. Tirania frumuseţii fizice, a trupului sculptat, a aparenţei strălucitoare îndepărtează, în spaţiul public mai ales, spre uzul unei categorii largi de cititori, orice confesiune sau discuţie despre etapa marilor întrebări. Pentru unii, desigur, a se vedea pentru cei care s-au interogat toată viaţa, au trăit în dileme, dar au urmat, totuşi, propriul fir al Ariadnei, întrebările trebuie atacate frontal. Câţiva dintre aceştia, intelectuali confirmaţi, din domenii diferite, se confesează în jurul tematicii senectuţii în eseurile reunite de Marina Dumitrescu în cartea Cum (să) îmbătrânim, apărută în 2016. O colecţie de eseuri în buna tradiţie franceză a sondării societăţii prin prisma unui subiect considerat de istorie culturală.

Titlul oferă deja două piste de lectură a sentimentului încercat în faţa misterului (pentru unii) vârstei senioriale: cum îmbătrânim şi în ce mod. Ca atare, lucrarea pare a fi o istorie a vieţii private contemporane prin această prismă a sensibilităţii ochiului interior faţă de timpul părului cărunt şi al înţelepciunii. (Acolo unde este cazul, desigur.) Privirea cercetătorului este îndepărtată, deşi eseurile amintesc, mai ales, de preocupările lui Philippe Ariès pentru istoria socială şi culturală, iar articolul său apărut în Communication, în 1984, „Une histoire de la vieillesse”, schiţează raportarea omului la această vârstă. Antropologul şi istoricul Ariès, printre alţii, oferea un avant-goût al cercetării despre senectute.

Cine sunt autorii care s-au încumetat să scrie despre bătrâneţe, presupunând că textele lor sunt mai mult confesiuni, şi mai puţin studii universitare? De la Teodor Baconschi, diplomat şi antropolog, la poeta şi prozatoarea Ruxandra Cesereanu, de la bizantinologul şi universitarul Emanoil Băbuş (teolog şi preot) la scriitoarea Magda Cârneci, de la ieromonahul Agapie Corbu la arhitectul şi universitarul Augustin Ioan, de la Ioana Costa, filolog clasic, la filosoful şi cercetătorul Sorin Lavric, de la istoricul literar (şi traducătorul lui Eugen Ionescu în română) Dan C. Mihăilescu la universitara şi scriitoarea Ioana Pârvulescu, de la traducătorul şi scriitorul Radu Paraschivescu la jurnalistul şi dramaturgul Matei Vişniec şi la Sever Voinescu, dilematic şi jurist, iată-i aproape pe toţi semnatari manifestului Cum (să) îmbătrânim.

Enumerarea acestor nume ar trebui să invite la lectură şi la interogaţie. Fiecare are propria viziune, deşi două planuri antinomice se disting: acceptarea vârstei face parte din firescul naturii umane, dar şi revolta, abia voalată, contra bătrâneţii şi, inevitabil, a seninătăţii taberei adverse. De ce şi cum, iată două drumuri care, uneori, se bifurcă.

Teodor Baconschi tinde spre proverbial, este deja la vârsta la care anumite bilanţuri se fac, iar altele continuă (în mod cert, va continua să scrie şi, cel puţin, la fel de bine ca până acum). Relaţia lui cu transcendenţa este deja de notorietate, iar formulări precum „Tanatologia e o formă de igienă”(p.13), presară, ca adevărate perle de înţelepciune, un text lucid şi sage, în acelaşi timp. Pentru el, acceptarea îmbătrânirii este acceptarea fericirii, căci „Însă a nu accepta îmbătrânirea înseamnă a trăi nefericit.” (p.15). Emanoil Băbuş este, în eseul său, mai mult preot şi teolog, iar câteva soluţii sunt propuse: „activitatea spirituală” şi „aventura pasionantă în miezul dorinţei fundamentale a fiecăruia dintre noi de a-şi trăi până la capăt unicitatea” (pp.27-28). Aici credinţa vorbeşte şi lucrează. Ioana Costa scrie, pentru că mărturiseşte că „nu ştie cum” (a se citi modestia universitarului care-şi protejează intimitatea) despre Blixen, broasca ţestoasă şi ciobănescul „mare şi blând”, dar şi despre Seneca şi Martianus Capella.

Două scriitoare se află în tabere diferite. Magda Cârneci se preface că nu observă îmbătrânirea (a ignora înseamnă a nu aduce la existenţă) pe când Ruxandra Cesereanu îşi începe eseul cu o constatare: „Îmbătrânesc şi mi-e frică.” (p.41). Ieromonahul Agapie Corbu recurge la tradiţia antică a dialogului; călugărul T. este, pentru o noapte, partener de discuţie despre monahi, bătrâneţe şi moarte. Dialog imaginar sau realitate despre Memento mori? Greu de descifrat, dar de citit pentru acel „altceva” şi acel „altundeva” spre care povestirea sa îndeamnă. Ideea drumului, a popasului intempestiv (ploaia este de vină) şi a conversaţiei neprevăzute apare şi în multe dintre anticele dialoguri, nu numai filosofice, ci şi spirituale (a se vedea Părinţii Pustiei). Dan C. Mihăilescu îşi mărturiseşte o pasiune, mai rar întâlnită, arheofilia, şi o descrie cu plăcerea unui copil, iubitor de dulciuri şi de gesturi estetice. Este, oare, timpul o plăcere pentru el? Concluzia lui se fondează pe gloria bilanţului la apus, cu un citat expresiv din Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar.

„Devii înţelept când nu mai ai cu ce” şi „Bătrâneţea e, simplu şi drastic spus, anticamera morţii.” (p. 194). Radu Paraschivescu este vocea negării. Lucid, poate prea lucid, el refuză orice idee (le detaliază) despre frumuseţea senectuţii. Aduce exemple livreşti, se revoltă şi insistă pe un sentiment la fel de semnificativ: teama. Dramaturgul Matei Vişniec ne conduce prin vieţile pe scurt ale unor scriitori (Socrate şi Hemingway, printre alţii), dar şi prin experienţele personale; concluzia vârstei este optimismul de a continua.

Sever Voinescu citeşte, scrie şi îşi pune întrebări de ceva ani. Multe dintre acestea sunt despre bătrâneţe. Noica, Cioran şi Ionesco sunt martori ai acestei stări interogative. Între filosofii greci şi propria existenţă, o linie directoare se distinge: povestea despre bătrâneţe are mii de faţete, iar, poate, pe ultima ne-o va spune altă dată. Cel puţin, aşa scrie… Frumos.

Mulţi dintre autorii ce semnează texte în acest volum sunt de tradiţie franceză. O tradiţie ce presupune nu numai vizitarea culturală a spaţiului, ci şi o modalitate de a se defini pe orbita cercetării franceze despre sentimente precum receptarea senectuţii. Fiecare dintre contributori este, desigur, nu numai purtător al unor experienţe livreşti, ci şi o voce a cetăţii. Ca atare, concluziile unui cititor vor merge în sensul acceptării unei multitudini de trăiri în faţa venirii sau chiar a experimentării acestei vârste a fiinţei. Filosofie şi viaţă trăită, gust pentru autenticitate sau pentru plonjarea în marile poveşti ale lumii, iată un excurs intelectual imposibil de ignorat. O adevărată călătorie prin vieţile autorilor, dar şi una prin lecturile personale. Passion, passionnant…

Marina Dumitrescu (coord.) Cum (să) îmbătrânim, coll. Savoir-Vivre (coord. Dana Moroiu), Editura Baroque Books & Arts, Bucureşti, 2016, 277 pagini