Fericit cine a călătorit ca Odiseu

,,Locul lui Ghiorghios Seferis în poezia neogreacă e oarecum asemănător cu acela pe care îl ocupă în literatura anglo-saxonă un T.S. Eliot. Situat la răspântia tendinţelor de avangardă, el acţionează în direcţia unui echilibru menit să decanteze toate aluviunile moderniste, să asimileze noile cuceriri ale sensibilităţii contemporane confruntându-le cu valorile sedimentare ale tradiţiei, căutând să descopere acele tipare formale în care cristalizează, sub imperiul fiecărei epoci, imaginea, mereu aceeaşi şi mereu alta, a omului şi a destinului său în timp. Lirica lui îşi are principala sursă în lumea de mituri şi realităţi istorice sau contemporane ale Greciei.”, spunea A.E. Baconsky în „Panorama poeziei universale contemporane”.

Poetul grec Giorgos Seferis s-a născut în Urla, lângă Smirna (13 martie 1900 – 20 septembrie 1971). A fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1963 „pentru eminenta sa operă lirică, inspirată de o profundă dragoste pentru lumea elenică a culturii”.

Începând cu anul nefast 1922, orașul său va fi ocupat de turci, iar familia sa va fi nevoită să plece în exil. Își va reîntâlni locurile copilăriei abia în anul 1950. Întocmai ca personajul mitic Odiseu – care l-a marcat -, acesta a parcurs un drum anevoios pentru a reveni în patrie. Puterea de creație de care a dat dovadă în exil, cât și dragostea sinceră manifestată față de locurile natale, l-au făcut un scriitor fericit. Nu l-a descurajat nicio călătorie.

Nu este cunoscut ca un autor prolific, dar versurile sale au fost citite în toată lumea, căci multe dintre acestea conțineau un mesaj antifascist. Creația sa literară a fost influențată de T.S. Eliot, Ezra Pound și Cavafy Constantin.

***

Raven

(In memoriam E.A. Poe)

Ani ca aripi. Ce-şi aminteşte corbul nemişcat?
Ce-şi amintesc morţii la rădăcinile arborilor?
Mâinile tale aveau culoare de măr ce cade,
şi vocea asta joasă, revenind mereu!

Călătorii din larg privesc pânza şi stelele
aud vântul, aud dincolo de vânt cealaltă mare
ca o scoică închisă lângă ei, nu aud
altceva, nici nu caută-n umbra chiparoşilor
o imagine pierdută, o monetă, nu se-ntreabă
ce-şi aminteşte-un corb pe o creangă uscată:

El rămâne nemişcat pe orele mele, puţin mai sus,
ca sufletul unei statui fără vedere.
Există o mulţime adunată-n această pasăre,
mii de inşi uitaţi şi de riduri şterse,
îmbrăţişări frânte şi râsete întrerupte,
lucrări oprite şi staţii tăcute,
un greu somn de stropi aurii.
Stă nemişcat. Şi-mi priveşte orele.
Ce-şi aminteşte?
Sunt multe răni în oamenii invizibili, în el,
patimi aşteptând suspendate Ziua din Urmă,
josnice dorinţi confundându-se cu pământul,
copii ucişi şi femei cari s-au obosit în zori.
Oare apasă greu pe creanga uscată, apasă greu
pe rădăcinile arborelui galben, pe umerii
celorlalţi oameni, ciudatele fizionomii
care nu îndrăznesc să atingă un strop de apă
cufundate în pământ?
Apasă greu, undeva?
Aveau o greutate mâinile tale ca în apă
în peşterile marine, o greutate uşoară
scutită de nelinişte,
cu ceva din mişcarea
cu care alungăm vreun gând
nedorit,
întinzând marea până la orizont, la insule.
E greu după ploaie pământul; ce-şi aminteşte
flacăra neagră şi dreaptă pe cerul gri,
înfiptă între om şi memoria omului,
între rană şi mâna ce-a rănit – neagră lance?
S-a-ntunecat câmpul, bând ploaia, a căzut vântul,
n-ajunge răsuflarea mea, cine
îl va face să se mişte din loc? Întruna
între memorie şi umbrele care se zbat să redevină
bărbat şi femeie –
lacună, un piept uimit;
între somn şi moarte – stagnantă viaţă.
Aveau o mişcare mâinile tale
spre somnul mării,
mângâind visul ce urca liniştit
păianjenul de aur
aducând în soare roirea constelaţiilor,
pleoapele lăsate, aripile lăsate…

(sursa foto: en.wikipedia.org)