Ca boabele de mărgele (II)

Am cinci frați și trei surori, dar Rafila face cât toți laolaltă. Dacă m-aș apuca să-i pomenesc pe fiecare, cu copiii și nepoții lor, m-aș încurca de la bun început. Ar fi și o mare pierdere de vreme. Oricum înainte de-a muri, mama a cumpărat un loc de veci în cimitir, atât cât să încăpem acolo cu toții. Un fel de groapă comună a familiei, dar cu multă marmoră albă, cruci, îngerași și madone. Mie și Rafilei ne-a lăsat cu limbă de moarte grija oaselor celor ce se vor duce. Mama zicea că dacă povestea cu Învierea se adeverește cumva, e bine ca evenimentul să ne găsească pe toți laolaltă. Rafila și cu mine suntem ultimele născute. Mai suntem patru în viață și cel mai greu a fost cu oasele fratelui Ilie, pentru că n-au fost ușor de găsit. Acum vreo 10 ani și-a luat lumea în cap și a fugit cu o ardeleancă care avea o casă și ceva pământ undeva dincolo de munți, pe valea Bârgăului. Treci de Vatra Dornei, scapi de dealuri, iei munții în piept, și apoi cobori prin pasul Tihuța, exact pe unde au trecut toate hoardele de sălbateci care au pârjolit Europa. Sunt acolo peșteri unde erau ascunse femeile și copiii când veneau tătarii. Dacă sunt astăzi mulți de-ai noștri cu ochii migdalați înseamnă că sălbaticii dădeau iama prin peșterile acelea. Se spune că ucideau doar bărbații și băieții care nu apucaseră să urce sus în munți și cruțau femeile și fetele. Vă pot spune că ceva sânge mongol trebuie să fie și în neamul meu pentru că toate femeile avem nada fundului turtită. Un bărbat priceput ar trebui să știe de cum pune mâna pe fundul unei femei dacă una din stră-străbunici a fost călcată de tătari. E un fund grozav care stă tare până târziu când mai toate femeile sânt trecute. Dar câți bărbați știu asta? Când doctorul Arsenie care știa ceva anatomie mi-a pipăit fundul prima dată, mi-a spus:

– Dragă, tu n-ai ultimele vertebre de la coccis, e ca si cum n-ai avea coadă! Altfel ai un fund grozav, Rodico!

Țiganii au fost singurii care au venit din direcția aia fără să jefuiască sau să ucidă. Au învățat toate astea după ce au ajuns aici și au fost făcuți robi.

Fratele Ilie avea trei copii și o nevastă rea și de gură și de muscă, de care și eu aș fi fugit dacă aș fi fost bărbat. Nu o bătea, nu o înjura, dar se săturase până peste cap. Își făcuse o casă la marginea Iașului cu cișmea în curte și o grădină din care se putea trăi, așa că nu i-a lăsat în deșert. Cu ardeleanca s-a încurcat la bufetul gării din Iași și când a fugit cu ea habar n-avea unde se duce. Când se îmbăta zicea că într-o bună zi va fugi în America și ne va duce pe toți acolo, ca și cum asta ne-am fi dorit noi. A ajuns dincolo de munți, în Ardeal, pe acea vale a Bârgăului unde trăiau oameni destul de ciudați. Nici tătarii, nici turcii, nici austro-ungarii, nici comuniștii nu reușiseră să-i potolească și bârgăoanii trăiau în legea lor împrăștiați printre munți și văi ascunse. Un neam de contrabandiști care învățaseră să se descurce oricine ar fi dat peste ei. Nu li se luaseră nici pământurile, nici animalele, pe care le ținuseră ascunse prin munții Călimanului. Pe femeile lor nu le ascundeau niciodată. Se spune că dacă ești bărbat și ajungi să înnoptezi prin unul din satele lor, te pot lua acasă și te culcă cu nevasta, sau cu una din fete. Zic că așa e datina locului și că le cinstești casa în felul ăsta. Mă gândesc că poate nici nu-i o nebunie prea mare , pentru că noi, femeile, până la urmă am fost și suntem cea mai bună stavilă împotriva nebuniei, a necunoscutului și a fricii.

Prin Vatra Dornei și prin Bistrița se spune să nu-ți iei niciodată cal sau nevastă din Bârgău, dar Ilie n-avea de unde să știe asta. Acolo oamenii par a se fi încrucișat cu caii, iar femeile lor sunt ca niște iepe zdravene. Nu știu dacă toate astea sunt adevărate, pentru că sunt și eu sunt femeie, dar când am ajuns cu Rafila pe valea Bârgăului ne-am cam ferit de oameni. Am stat la un fel de motel prăpădit care cred că avea purici. Mirosea atât de tare a DDT că am petrecut mai mult timp la bufet, unde seara bărbații și femeile se adunau și beau cot la cot. Mi-a plăcut democrația asta a trasului la măsea. Femeile erau respectate, beau și se luau la harță cu bărbații, pentru că voiau să fie sigure că ajung acasă cu ceva bani în buzunar. Una i-a strigat odată bărbatului:

– Gata, omule, ajunge! Hai acasă că suntem beți și nu mai avem bani! Vorbea respectuos, la plural, dar l-a înhățat zdravăn de mână și l-a tras afară împleticindu-se amândoi. La noi în Moldova bărbatul i-ar fi umflat ochii!

Partea bună e că la un pahar oamenii își mai dezleagă limbile. Acolo am aflat unde și cum murise fratele nostru Ilie. Mi-au și arătat calul de pe care a căzut când și-a rupt gâtul. Era înhămat la o căruță cu roți de mașină, plină cu bușteni tăiați ilegal din pădure. Mânca liniștit ovăz dintr-un sac, chiar acolo în parcarea motelului. Un lipițan mare și frumos, cu privire de criminal. M-am apropiat de cal și l-am privit în ochi. Poți să ghicești ceva în ochii animalelor doar de crezi că au suflet, și de asta nu am fost sigură niciodată. Poate câinii și pisicile să fi luat de la oameni bucăți de suflet. Sunt destui oameni fără suflet, credeți-mă, iar când dau de unul din ăștia văd prin ochii lui Sahara. Nici zațul de la cafea nu se așază ca lumea. Stă ca o movilă de nisip, iar în nisip nu se poate ghici.

– Deci tu ești ultimul care l-ai văzut pe Ilie? I-am spus calului. Am vrut să-i ating botul, dar mi-a arătat dinții și a nechezat atât de tare că aproape m-a dat pe spate.

Cel mai greu a fost să găsim cimitirul pentru că fiecare Bârgău își avea lăcașul lui. Femeia cu care trăise plecase.

-Da’ ce treabă aveți cu bietul om dacă tot s-a dus? Ne-a întrebat o femeie.

-Niciuna. E fratele nostru și vrem să-i punem flori pe mormânt.

– Flori pe vremea asta găsiți numa’ de plastic. Vorbiți cu popa din Suseni. El l-a îngropat.

Era prin în noiembrie și Ilie murise în primăvara aceea. Până vestea a ajuns la noi la Iași se trecuseră toate florile, așa că nu ne-au prea crezut.

N-a fost ușor să aflăm unde fusese îngropat pentru că sunt multe Bârgaie. Susenii, Josenii Bârgăului, Prundul Bârgăului, Fundul Bârgăului, Tiha Bârgăului. N-am nicio îndoială că pe văi, între munți, mai au câteva sate ascunse pe care doar ei le știu.

Cu preotul din Suseni am vorbit duminica aceea după slujbă. I-am spus că vreau să mă împărtășesc și i-am dat o sută de lei.

– Trebuie să aveți multe păcate voi, în Moldova! De ce ai venit până aici? Aveți atâtea mănăstiri acolo… Mi-a spus părintele care m-a ghicit după accent. Avea niște mâini late și atât de pline de bătături de nu i se mai vedea linia vieții în palme. Ce i-aș mai fi ghicit! La bufet oamenii ziceau că noaptea taie pe ascuns copaci în pădure și vinde pe sub mână lemn de foc în Bistrița. Iarna era aproape. M-am uitat în ochii lui și am văzut doar dune de nisip.

– Și ce ai făcut, femeie?

– Părinte, am păcătuit doar cu gândul…

– Atunci vezi-ți de treabă. Gândurile nu se pun la socoteală aici, pe valea Bârgăului. Spui Tatăl Nostru de treizeci ori pe zi, timp de o săptămână. Șapte ori trei fac două sute zece, dacă știi tabla înmulțirii. Două sute zece rugăciuni și Domnul te iartă de toate. Apoi a ieșit cu mine din biserică și mi-a arătat cu mâna:

-Frate-tu e îngropat sus pe dealul ăla. Dacă vrei să cumperi flori, du-te la soră-mea, nevasta milițianului, că mai are niște mușcate.

Vă jur că am spus Tatăl Nostru de treizeci de ori pe zi timp de patru zile, o sută douăzeci de rugăciuni. Până am terminat povestea cu Ilie. Seara la bufet l-am găsit pe Vasile, groparul satului. Am băut cu el și cu Rafila până ne-am amețit toți trei. Cum ziceam, la o crâșmă de pe Valea Bârgăului o femeie poate să-i dea de băut unui bărbat. Vasile ne-a spus că ne poate duce la mormântului lui Ilie și că flori putem găsi și pe marginea drumului, că tot flori sunt și alea. Ne-am urcat toți trei în căruța omului. Aici toți bărbații au o căruță, altfel nu sunt bărbați.

Rafila tăcea tot timpul. Parcă se prostise de când trecusem munții în Ardeal. Avea ea ceva cu ardelenii, pentru că în tinerețe se îndrăgostise de unul undeva într-o tabără de elevi de la Năsăud. Fusese trimisă acolo pentru că știa pe de rost tabla înmulțirii și putea recita la nesfârșit poezii de Coșbuc, pe care le-a ținut minte toată viața. Tabla înmulțirii a uitat-o. Se înnopta, Vasile groparul se amețise rău și se certa cu iapa care nu trăgea cum voia el. Aici oamenii vorbesc cu caii, care par să le răspundă într-o limbă doar de ei înțeleasă.

– Te-ai puturoșit, Terezo, îi zicea Vasile iepei și-i mai croia tandru câte un bici. Întoarse capul spre mine și-mi zise:

– Asta e Tereza a treia. Pe toate iepele pe care le-am avut le-am botezat Tereza. Știi de ce?

Am ridicat din umeri.

– Se spune că împărăteasa Maria Tereza a fost prin părțile astea…Hai, Terezo, trage, fir-ai a dracului…

– Trag cât pot mă, Vasile, crăpați-ar bojocii! răspunse Tereza, sau poate Rafila care tăcea mâlc în fundul căruței.

Atunci i-am întrerupt conversația cu iapa și i-am spus lui Vasile:

– Hai să mergem la cimitir, să-i ducem flori lui Ilie!

– La ora asta, doamnă? Zise groparul, care ne luase cu el fără să fie sigur unde ne ducem. Nu mi-a mai spus cineva ”doamnă” de foarte mulți ani.

– Da, domnu’ Vasile. Nu e oră mai bună să aduci omagiu unui mort.

– Noi în Moldova așa facem. Uite aici cincizeci de lei să ne duci la crucea lui Ilie.

Cincizeci de lei erau bani mulți pe vremea aceea. Se făcuse întuneric și ploua puțin. Vasile a luat-o spre cimitir și a oprit aproape de groapa lui Ilie. Am scos o lanternă și i-am văzut numele pe cruce. Una de lemn, simplă cum sunt toate crucile la început, până se trezește mândria familiei să pună marmură și epitafuri.

-Ați uitat florile…a spus Vasile.

-Nu avem nevoie de flori, i-am răspuns. M-am dus la căruța lui Vasile și am luat de acolo o lopată și un târnăcop.

-Uite ce-i, domnu Vasile, ai cinci sute de lei să-l scoți pe Ilie din groapă. Vrem să-l ducem în Moldova să-l îngropăm lângă frații lui.

Ploaia se oprise, se duseseră și norii și de undeva ieșise neașteptat luna. Vasile s-a uitat la noi cu frică. Cred că așa cum stăteam pe deal între crucile și prunii cimitirului din Susenii Bârgăului, păream două femei destul de înspăimântătoare, dar pentru cinci sute de lei nimeni nu mai pune întrebări. Vasile și-a scuipat în palme, a luat târnăcopul și a început să sape cu oarecare îndoială. După opt luni groapa lui Ilie încă își păstrase un fel de prospețime și Vasile înainta în pământ destul de repede. Stăteam cu Rafila pe buza gropii și așteptam să auzim lopata izbindu-se de sicriu.

-Doamnelor, cel mai greu e când sapi una nouă…, zicea din când în când Vasile, care parcă dezgropase morți toată viața.

-Acum câțiva ani a venit miliția cu doctorul legist și mi-au spus că trebuie să-l dezgrop pe fostul bărbat al femeii lui Ilie. L-am găsit cu fața în jos…Au cercetat ce-au cercetat, l-au adus înapoi și l-am reîngropat cu fața în sus. Pe Ilie se spune că l-a lovit un cal cu copita…

Nu ne prea interesau poveștile groparului. Ilie era mort și cu asta basta. După ce Vasile ajunsese îngropat până la umeri, se uita altfel în sus. Cred că-i era frică că vom arunca pământul înapoi peste el. M-am gândit că nu avea o meserie prea plăcută. Pământul aruncat afară se împrăștia peste iarbă luând forme ciudate pe care eu le vedeam în lumina lunii. Am văzut o cămilă cu două cocoașe care trecea liniștită prin deșertul Sahara cărând sufletul lui Ilie. Lângă piciorul Rafilei ateriză o piatră în forma unei inimi care continua să pulseze. Norii care treceau peste luna plină arătau ca niște ogari care fugăreau din urmă moartea, ca pe o pisică. De fapt puteau să însemne orice voiam eu. Îi mulțumeam lui Dumnezeu că-mi alesesem o profesie atât de frumoasă.

M-am oprit din gânduri doar când lopata a lovit sicriul. A sunat ca o bătaie la ușă. Rafila îngenunchease pe marginea gropii și se ruga.

-Oare e bine ce facem?, mă întrebă ea.

– E foarte bine, Rafilo. Mai bine du-te și adu pătura din căruță.

-Și acum ce facem cu el? întrebă Vasile groparul.

-Uite aici o pătură. Pune-l acolo, i-am strigat eu de sus. Apoi l-am tras sus cu Rafila și l-am dus pe Ilie în căruță. Era foarte ușor, săracul, slăbise în ultimul hal, dar încă mai stătea adunat laolaltă.

-Si acum ce faceți cu el?

-Îl punem în mașină și plecăm la Moldova.

Aveam pe atunci o Skoda destul de rablagită care pornea după două trei încercări. Ne-am întors la motel târziu, l-am înghesuit pe Ilie în portbagaj și am plecat. Rafila știa să conducă și pentru asta am invidiat-o toată viața. După ce am trecut pasul Tihuța și coboram cu faza mică spre Vatra Dornei, am lovit o groapă din șosea și aproape că ne-a aruncat într-un stâlp. Portbagajul mașinii se deschise și când am oprit ne-am uitat la Ilie așa cum era, chircit în pătură. Încă mai avea păr, ceva piele pe față și când i-am văzut cei doi dinți de aur am știut că am luat pe cine trebuia. Din zdruncinătură o mână îi zburase pe șosea, dar nu ne-am întors s-o căutăm. L-am înmormântat lângă ai noștri, cum se cuvine, cu preot, prapori, pomană și colivă.

(sursa foto: descopera.ro)