La început de şcoală…

Ce se aude din imagine?

Suntem la şcoală. Am intrat în clasa întâi. Faptul este ireversibil. În faţa noastră stă o învăţătoare care seamănă cu o educatoare, doar că are un coc mai voluminos în vârful capului. Fiecare copil are dinainte un Abecedar. Îl deschidem cu toţii, deodată, la pagina întâi. „De ce nu putem deschide la mijloc”, întreabă Vasilica. E o curiozitate legitimă, toţi copiii aşteaptă să vadă dacă nu cumva putem face un pogorământ, da, să deschidem cartea la mijloc, pentru că acolo deja se întâmplă ceva. La începutul cărții nu se întâmplă nimic, e plictisitor. Să deschidem Abecedarul la mijloc, la mijloc. Învăţătoarea taie aerul cu rigla. Cererea a fost respinsă, deschidem la prima pagină unde, în câteva pătrăţele, este desenată povestea „Caprei cu trei iezi”.

Învăţătoarea începe lecţia. Toată lumea ştie povestea asta, cu capra şi cu iezii. Ne privim plictisiţi şi oarecum superiori. Învăţătoarea îndreaptă arătătorul spre Valeriu, poreclit Ţambric. Ţambric alunecă la marginea băncii, cu agilitatea celui care ştie cum să sară din copac, să cadă tot în picioare şi apoi să o ia la fugă din calea paznicului. Paznicul care străjuia amarnic cireşele de mai, în plantaţie. Învăţătoarea întreabă „Ce spun imaginile?” Ţambric nu spune nimic, rânjeşte doar în colţul gurii, ca de o glumă bună. Învăţătoarea ne priveşte pe toţi, fiecare strâmbându-se în felul lui. Cum adică, să vorbească imaginile… Toată lumea ascultă, poate învăţătoare o fi auzit ea ceva şi vrea să auzim şi noi, dar nu se aude nimic. Decât o muscă prinsă între perdeaua proaspăt apretată şi geamul fierbinte. „Musca!” „Taci din gură!” Văcaru, mic, tuns chilug şi suspendat în banca a treia de la perete, este alergic la muşte. Vrea să le denunţe cu orice preţ prezenţa sau să le anihileze cu prima ocazie. Şi-a petrecut primii şase ani din viaţă printre vaci şi muşte. Vacile trebuie să trăiască pentru că ne dau lapte, muştele trebuie să moară, pentru că spurcă laptele. Atât ştie Mişu, această formă de înțelepciune ancestrală îi este de ajuns pentru supravieţuirea imediată. Nici el nu aude nimic din Abecedar, deşi a stat cinci minute cu urechea stângă lipită de foaie.

Bunica Sofia Nan, născută Ionescu, la Şcoala Lucaci din Bucureşti…

cu doamna învăţătoare Eftimiu…

(sursa foto: din arhiva personală)

Privesc şi eu cu incredulitate imaginea. Capra aia nici măcar nu e capră adevărată. Are broboadă pe cap, ca mamaia Anica, seamănă cu ea, dar nu e bunica. Are şi fustă, tot ca Anica, dar picioarele se termină în copite. Are copite şi la mâini şi duce un coş încărcat cu legume. Învăţătoarea insistă. „Ce ne spune prima imagine, ce ne vorbesc personajele?” E nervoasă, impacientată, ceva nu funcţionează, creierele noastre nu merg în direcţia indicată de arătătorul ei. La capătul unei aşteptări încordate şi extenuante, începe chiar ea să ne dezvăluie ce vorbeşte prima imagine. O ascultăm, îngăduitori, aşteptând să vină mamele noastre să ne ia acasă. Şi aşa, din imagine în imagine, învăţătoarea reuşeşte să ne aducă pe toţi la capătul poveştii. Urmează apoi alte imagini, la care noi trebuie să potrivim câte o propoziţie. Învăţătoarea ne-o citeşte şi întreabă „Cine vorbeşte acum, capra sau iedul?” „Dumneavoastră!” Ţambric rânjeşte, crede că a găsit răspunsul universal valabil. „Eşti prost ca mătaşicatactu!” Apoi adaugă, spre mine, pentru că sunt fata directoarei şi pot să transmit mai departe forurilor competente: „Aşa m-am chinuit şi cu ai lui, patru ani de zile…”

Am trecut cu bine de clasa I la capătul căreia, alături de vorbire, ni s-a mai adăugat, mai mult sau mai puţin, o funcţie: scrisul. Scrisul este ceva care se petrece în foarte multă linişte şi durează mult, mult prea mult şi consumă nemilos timpul de joacă. „Nu mai vorbiţi, scrieţi!” Învăţătoarea repetă acest îndemn, însoţit de scatoalce peste ceafă. Scrisul este, aşadar, o condamnare la tăcere, la nemişcare. După un an de eforturi, Ţambric tot nu crede în convenţiile abstracte ale comunicării cu stiloul. Pentru el capra behăie, iedul nu umblă îmbrăcat în iţari şi învăţătoarea urlă zadarnic. „Scrie acolo, să se înţeleagă, cum o să-i scrii lui mamă-ta din armată, să-ţi trimită bani şi mâncare, cum o să-i scrii lui tată-tu că vrei să te însori?” Învăţătoarea încearcă să ajungă la un consens cu minţile noastre necoapte care o să rămână aşa, zice ea, ca nişte gorgoaze, dacă nu o să reuşim să scriem şi să auzim ce vorbesc imaginile.

Am trecut şi de celelalte clase care urmează invariabil primei. Am găsit, după o vreme, la Anica în pod, un Abecedar prăfuit cu coperta albastră. La prima pagina aşteaptă, liniştită, Capra cu trei iezi. „Ce vorbesc imaginile?” Încep să scriu. Pot să fac acum capra să vorbească, orice capră, şi iedul, şi lupul, şi scoarţa găurită de pe peretele chilerului din chirpici. Pot să fac să vorbească un copil pistruiat cu capul tuns chilug şi o învăţătoare care tăia cândva aerul cu rigla. Pot să fac să vorbească banca, şi podul şi scara, şi îngerul cu sabie de foc de pe catapeteasma bisericii din Bogdăneşti care m-a scăpat de visele rele. Le privesc acum cu ochii minţii şi le aud, distinct, pe fiecare. Ţambric avea, în felul lui, dreptate; imaginile, singure, nu pot vorbi. Dacă le dai voie, acestea trec pragul în spatele ochiului, zboară într-un cer care este numai al lor şi de acolo se aruncă în iureşul apei căreia îi spunem sânge. Sau viaţă. Apoi, după ce s-au zbenguit până au obosit, ies la mal ca după un scăldat straşnic, te privesc şi îţi spun: „Ascultă-mă, vreau să trăiesc veşnic.”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. Eikon, 2015)

…Lansare la Gaudeamus 2015, Cartea cuvintelor chivot….