Toate regimurile politice au un sfârșit

Daniel Cristea-Enache: Impus „din afara țării” și „din afara artei”, cum ați esențializat memorabil, realismul socialist a dovedit, prin chiar această impunere a sa, că organicitatea unei literaturi și a unei culturi nu le imprimă acestora cursul, în epoci totalitare sau autoritare. E nevoie de o înmuiere a dogmatismului (cum s-a întâmplat la noi la finele epocii Dej), pentru ca literatura să-și regăsească artisticitatea și, prin aceasta, cursul firesc de evoluție.

Dar nu aveți impresia că, în anii din urmă, modelul liberal și sistemul democratic sunt tot mai mult contracarate de modele autoritariste și regimuri de mână forte? Mă gândesc, de pildă, că atunci când noi vorbim despre organicitatea literaturii române și imposibilitatea realismului socialist de a mai face norma, în Turcia epurările sunt deja sistematice, se închid ziare, scriitori sunt arestați pentru convingerile lor…

Ca Ambasador la UNESCO, probabil că nu ați fi putut comenta situația decât în termeni diplomatici. Dar acum, de la epurările din Turcia la devastarea muzeelor de către ISIS, nu aveți sentimentul că lucrurile fără de care Europa nu concepe cultura ei și a lumii pot fi spulberate cu ușurință și într-un interval scurt? Ceea ce vedem în jur este un impas de etapă al democrației liberale sau o criză fără precedent, „obiectivă”, a valorilor umanismului?

Nicolae Manolescu: Să-ți spun un lucru amuzant, în legătură cu interdicția de a te pronunța ca diplomat asupra unor subiecte în atingere cu politica. Mai ales, cu aceea internă. Lucru, până la un punct, firesc. Când am ajuns la UNESCO, interdicția era mai degrabă o chestiune de bun simț, decât una oficială. Ulterior, Ministerul de Externe a emis o circulară care prevedea că orice diplomat în funcție trebuie să solicite aprobare pentru eventuale declarații publice. Îți dai seama că nu-i puteai cere ziaristului să aștepte să capeți aprobarea pentru a-i putea răspunde. Așa că, vrând-nevrând, încălcai în anumite situații urgente obligația cu pricina. Am făcut-o și eu de câteva ori. De pildă, când s-au depus candidaturile pentru Directorul General UNESCO, în 2008. Printre ele, candidatura ministrului culturii din Egipt, de vreo 22 de ani în funcție, despre care se spunea că are sprijinul politic al soției președintelui Mubarak. Pe deasupra, mai și declarase că, dacă ar fi după el, ar da foc cărților evreiești din bibliotecile publice din Egipt. România nu-și exprimase încă un punct de vedere. Ca de obicei, aș spune. Întârzierea nu era doar tactică, ceea ce ar fi fost justificat, ci o cutumă care îndemna la prudență. De câte ori adresam ministerului întrebări referitoare la poziția oficială a României într-o problemă sau alta, chiar și privitoare la atitudinea ori la votul ocazionat de alegeri curente din cadrul UNESCO, nu mai vorbesc de cazuri majore de politică externă, precum alegerea Directorului General, a doua funcție internațională după aceea a Secretarului General al ONU, așteptam cu lunile un răspuns clar. Oficialii români nu înțelegeau totdeauna nici măcar greutatea unor astfel de funcții, darămite să aprecieze caracterul de urgență. Când am invitat-o pe Irina Bokova, Directoarea Generală a UNESCO, la București, o persoană de la protocolul Parlamentului s-a lăsat cu greu convinsă că nu era vorba de o funcție oarecare de director, și asta, numai după ce i s-a atras atenția că, dacă judeca după nomenklatorul românesc din capul ei, Secretarul General al ONU trebuia tratat ca un oarecare secretar. Revenind la felul în care am încălcat hotărârea ministerului: am scris în „Adevărul” un articol în care îi felicitam pe membrii Consiliului General al UNESCO de a-l fi respins pe egiptean, pe care pretinseseră înainte de vot, din fericire, doar verbal, că-l susțin. Fiind în miezul dezbaterilor, mi-am dat seama de la început că pretinșii susținători reprezentau statele din bazinul Mediteranei, angajate într-un proiect de colaborare zonală, urmând ca Mubarak și Sarkozy să fie co-președinți, proiect decedat odată cu înlăturarea celui dintâi, și că nu erau în fond dispuși să voteze în sensul dorit de guvernele lor. Am comunicat acest lucru în țară înainte de vot. Deși în „Adevărul” am scris după vot, am fost imediat certat de către un director general din ministerul nostru, pe motiv că ași fi periclitat bunele relații dintre România și Egipt. Am fost silit să vorbesc la telefon cu ministrul însuși, care n-a dat curs acuzației și lucrurile s-au oprit aici. România comunicase abia în seara precedentă alegerilor opțiunea pentru Irina Bokova, la recomandarea mea, de altfel, iar directorul care mă trăsese de urechi m-a felicitat telefonic a doua zi pentru „intuiția” pe care o avusesem. Votul fusese foarte strâns, dar cine altcineva decât ambasadorul putea cunoaște mai bine, din interior, situația reală? Mai târziu, l-am propus pe directorul cu pricina ministerului, ca șef al delegației României la Conferința Generală. Nu știu dacă a fost surprins sau nu, căci n-am discutat niciodată cu el incidentul, dar a fost numit, a venit de fiecare dată când a fost necesar la Paris, comportându-se conștiincios și profesionist. Ne-am împrietenit și ne mai vorbim și azi la telefon. M-am lungit, dar n-am spus niciodată lucrurile acestea, utile spre informarea celor care doresc să intre (și, mai ales, să rămână) în diplomație. Eu aș pleda pentru o diplomație mai puțin defensivă, care face din alinierea la poziția majorității celorlalte state sau organizații internaționale un principiu de bază. Și dacă nu se formează o majoritate, întrebam de fiecare dată. Dacă nu suntem de acord cu majoritatea formată? N-am primit niciodată răspuns la astfel de întrebări, deși s-a întâmplat în mandatul meu să particip la dezbateri pe teme excepționale și la votul în consecință, cum ar fi admiterea Palestinei în UNESCO, și când decizia oficială, aparținând președintelui României, s-a lăsat așteptată până în ultima clipă, la propriu, după ce se schimbase în câteva ore de câteva ori. Văd și acum nedumerirea de pe chipul ambasadoarei Germaniei, care era lidera grupului de state UE, și însemna pe lista statelor poziția fiecăruia, cu da, nu sau abținere, când o rugam să bifeze ba o rubrică, ba alta, în timp ce toate celelalte state deciseseră demult ce vor. Toți ambasadorii plecaseră la o cafea, eu singur vorbeam la trei telefoane deodată, nu cu președintele, desigur, nici cu ministrul, dar cu cei indicați de ei, mereu altul într-un timp infim.

            Nu știu dacă derivele totalitare din lumea de azi, din ISIS, din Turcia, din Iran, din Federația Rusă, din Arabia Saudită, din China, aoleu!, lista amenință să nu mai încheie, trebuie privite ca anticipând o eră antidemocratică pe planetă. Statele cu pricina nu fac decât să repete în secolul XXI comportamentul regimurilor comuniste și fasciste din secolul XX. Probabil că am crezut greșit că răul luase sfârșit odată cu regimurile din urmă. N-ar fi prima naivitate. Analizând un pic mai de aproape fenomenul, remarcăm că lucrurile diferă de la un stat la altul. Atât ca amploare, cât și ca esență. În China, de exemplu, trendul pare a fi, totuși, spre oarecare liberalizare. Nu e vorba de o evoluție liniară și nici de una lină, desigur, dar, dacă luăm ca reper maoismul, trebuie să recunoaștem că evoluția există, fie și mai dând înapoi, ca racul, din când în când. Un acord fin între progres și regres politic e greu de realizat în state lipsite în întreaga lor istorie de un sistem democratic. Dar eu cred în teza lui Marx, una din puținele care pare să se confirme, care spune că dezvoltarea forțelor de producție, atât de evidentă în China de astăzi, colosală, neegalată de nici o altă țară, duce inevitabil la explozia raporturilor sociale, devenite frână. În Rusia, trendul cu pricina, existent după prăbușirea Uniunii Sovietice, pare în prezent a se fi inversat. Situația seamănă cu aceea din China de după dispariția lui Deng Tsiao Pin. Fără totuși a fi condus la un regim totalitar. Și unde nu va putea conduce, cred eu, decât în parte, dacă pot spune așa, din cauza procesului de globalizare de la care Rusia, ca de altfel nici o țară, nu se poate sustrage. Embargoul european de după ocuparea Crimeii a produs o criză economică de proporții, pe care Putin n-o va putea soluționa prin abaterea atenției oamenilor spre războiul din Siria, mutând, pur și simplu, lucrurile pe plan internațional, precum piesele pe tabla de șah. Oricât de bun jucător de șah ar fi Putin, mai devreme sau mai târziu va trebui să caute o soluție internă a crizei. Arabia Saudită, Iranul sunt state teocratice, dictaturi, dar nu totalitarisme în sensul propriu. Cum nu e nici Turcia, cel puțin deocamdată. După „mineriada” pusă la cale de Erdogan, dictatura va avea câștig de cauză, asta pare cert, dar nu pentru mult timp. În ce privește ISIS, avem de-a face cu un fenomen monstruos, cu siguranță unic și irepetabil, din fericire. Dacă nu până la finele lui 2016, cum afirmă unii, dar în mod sigur într-un timp relativ scurt, vor cădea Mossul și ultimele bastioane ale acestui pseudo-stat, incapabil de administrație și de producerea celor necesare supraviețuirii cetățenilor. Știi ce populație are Mossul? Două milioane de locuitori! Nu e nevoie să-ți spun din ce trăiesc acești oameni, toate instituțiile fiind ca și inexistente, inclusiv școlile, cu excepția aceleia militare, compuse din mercenari ale căror solde au scăzut, și ele, la jumătate în ultimele luni, dar care practic nu le folosesc nici lor la nimic. ISIS nu e propriu vorbind un stat teocratic, nefiind nici măcar un stat, chiar dacă impune o formă religioasă de guvernare, fiind un mozaic de etnii, de religii și de tradiții, departe de unitatea din statele arabe. De aceea am vorbit de mercenari. Că reprimă cultura, muzica, artele vizuale, literatura, asta intră în nefirescul regimului. Amintește-ți însă de Mali, unde, după intervenția franceză, marea bibliotecă din Tombuctu s-a redeschis, chiar dacă multe manuscrise salvate de binevoitori de la arderea de către islamiști n-au fost restituite încă, și unde viața muzicală atât de caracteristică statului african a fost reluată. Toate regimurile au un sfârșit. Mai cu seamă cele totalitare. Chiar și democrațiile, doar că istoria ne arată că ele sunt cele care cunosc durata de viață cea mai lungă.

            Mai este ceva legat de realismul-socialist, despre care am vorbit săptămânile trecute, pe care aș dori să ți-l spun. În pofida simplicității sale naturale, realismul-socialist a avut oarecare succes de public. Mai precis, tocmai din cauza acestei simplicități care corespundea așteptărilor publicului larg și needucat: maniheismul etic, happy-end-ul, adică finalurile pozitive și încurajatoare, transparența referențială a subiectelor, lipsa de complicații a esteticii presupuse, în fond, una de tip tradițional, atât în poezie, cât și în roman, intrată în reflexul majorității, spre deosebire de aceea modernă, încă neasimilată, dincolo de critica literară și artistică, de către marele public și uneori nici de către școală. Îți dau un exemplu din cinematografie: filmele istorice din epoca lui Ceaușescu, așadar, când literatura se eliberase de clișeele realist-socialiste, dar nu și cinematograful. Până astăzi, generația crescută cu Dacii și romanii, cu Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, zugrăviți pe ecranele cinematografelor în cea mai limpede lumină „patriotică”, a rămas cu impresia că e vorba despre istoria reală a poporului român. Că voievodul moldovean din secolul XV ținea discursuri ceaușiste, iată un lucru de care puțini au fost conștienți. Celor mai mulți le tresărea inima de emoție. Și le mai tresare și astăzi, când le revăd reluate pe ecranele televizoarelor. Simplitatea mesajului și a imaginilor le încurajează în continuare sentimentul național, confundat în mintea lor educată tocmai în „spiritul” acestei arte rudimentare cu sentimentul artistic.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr