Literatura de aziLiteratura de azi
04.09.2016

Nu-mi fi inimă dușmană

Ispita

Ei, acum te uiţi la cană,

Că s-a spart! Dar dă-o-n foc!

Nu-mi fi inimă duşmană

Când vezi răul lângă mine –

Haide, prinde-mă mai bine

De mijloc!

 

Uite-mi hainele, ca spuma,

Le-am ţesut cu mâna mea;

Zici în gândul tău acuma:

„Ce mai pui de căprioară!

Vezi, aşa o văduvioară

Mi-ar plăcea!

 

Ha, ha, ha! Să-ţi meargă veste

De șiret!… Ei, cine-mi eşti!

Tragi cu ochiul la neveste;

Treci prin sate ca-mpărații

De te-or bănui bărbaţii

Şi-o păţeşti!

 

Spune-mi drept: ţi-au spus vrodata

Popii că păcate-ţi scriu

Dacă-mbrățișezi vreo fată?

Să nu-i crezi! Ei ştiu Psaltirea,

Dar ce foc o fi iubirea

Nici nu ştiu.

 

Nu-ţi plac ochii verzi? Ei, iaca!

Uite-ai mei! Nu te uita

Prea cu dor, că pot să-ţi placă!

O, sunt tineri zeci şi sute

Cari ar vrea să mi-i sărute

Şi eu ba!

 

Hoţule! Te uiţi la mine;

Ştiu eu ce gândeşti acum,

Că de-aceea ţi-e ruşine –

Eu de-aş fi flăcău odată

Nu m-aş ruşina de-o fată

Nicidecum.

 

Iaca… stau pe la fântână!

Dă-mi cârligul… Aoleu,

Nu mă strânge-aşa de mână!

Nu m-ai strâns? Şi-ţi vine-a plânge?

Haidi degrabă şi mă strânge,

Că eu vreu.

 

Crezi că nu? Ba cum s-arată

Ştii tu fata cum s-o-mpaci.

Ori te superi tu pe-o fată

Când o strângi şi ea te-njură?

N-ai păţit? Ia taci din gură,

Că te faci!…

 

Şi mi-e cald! Şi uite-n faţă

Sunt aprinsă; şi zău nu,

Nimeni nu m-a strâns în braţă

Mijlocelul meu frângându-l –

Dacă n-ai de-acuma gândul,

Poate tu!

 

Vrei să bei? Şi nu ţi-e teamă

Că mi-e olul descântat?

Cine bea să poarte seama

Să sărute pe stăpâna

Olului… nu pune mâna,

Că te bat!

 

Ei, mă duc acum. Deseară

Iarăşi viu! Şi spune-mi drept

Vii şi tu? Te-ntâmpin iară

Ca şi ieri, cu vase pline!

Nu veni!… Şi să ştii bine

Că te-aştept!

 

***

 

Copilă, tu crede poeții ce scriu

Copilă, tu crede poeţii ce scriu,

Căci lor li s-a dat o putere

S-audă mai bine, să simtă mai viu

Întreagă a lumii durere.

 

Ei sunt ca oceanul ce-neacă vrun mal,

Dar când se retrage, el lasă

Mai fin nisipişul, şi-aduse de val,

Ici-colo şi perle ne lasă.

 

***

 

Apoi, vezi!

– “Câte fete mândre-n sat

Toate ţin cu tine” –

Zic şi eu! Şi nu-i păcat,

Ele ştiu mai bine.

Când încep şi eu să joc

Intră junghiu-n fete

Şi s-opresc drumeţii-n loc:

– “Ăsta-i joc, băiete!”

Voi săriţi ca un ileu,

Ici e ses, ici groapă –

Apoi vezi! Frumoasă, eu,

Voi, pe câte-o şchioapă.

 

Iar la plug de-oi vrea, apoi,

Să mă las pe coarne,

Brazda mea nici patru boi

Nu pot s-o răstoarne.

Eu din umeri scot un car

Până-n dealul mare,

Mut o piatră de hotar…

Ce vi-e de mirare?

Vouă şi-un butuc vi-e greu,

Eu ridic o bârnă –

Apoi vezi! Pe mândră eu,

Voi, pe câte-o cârna!

 

Beau şi eu, şi joc, şi-arăt

Că mi-e lumea dragă,

Dar ca voi eu nu mă-mbăt

Săptămâna-ntreagă.

Ce-mi tot cânţi de boi şi bani?

I-am găsit eu gata?

N-aveam cas-acu cinci ani,

Şi-a făcut-o tata?

Palmele, că-mi ard mereu,

Capul, că mi-e moară –

Apoi vezi! Pe mândră eu –

Voi, pe câte-o chioară!

 

***

 

Brâul Cosânzenei

Avea Ileana ochi de soare
Și galben păr, un lan de grâu;
Vestmânt avea țesut în floare
Și-un brâu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.
Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Și-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.
Vrăjit era că, de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Și verile să-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândește brâul – l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nțeleagă,
Și el acum s-ar răzbuna!
Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori și doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are –
Întreaga viață vis îi pare
Și joc își bate de flăcăi.
Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Și-n drumul lui umblând de-atunci
Simțea de-ajuns frumoasa fată
Că viața noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.
Din ochi albaștri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!
– “Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nțelegi –
Visarea ta la ce ți-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!
Ea tremură zâmbind și geme:
– “Norocul meu întreg îl vrei!
Ea numai pentru brâu se teme,
Că vor afla dușmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.
– “De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.
El zice-așa, să zică iară,
Să-i facă gândul ei ușor,
Iar gându-i se topea de pară –
Și-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată și fecior.
Au fost ascunși încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu și l-a răpit.
Atunci Ileana și simțește
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur privește
Ș-aprinsa-i față-ngălbenește
Că nu e brâul nicăiri.
Și cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald șiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brâu stropit de ploi.
Și-n ceruri călătorul Soare
Râdea cu hohot repetat
Și prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeți răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.
– “Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos deschisu-mi-l-a!
Și-apoi plângea, mai mare mila,
Și-n nopți apoi ea s-a pierdut.
De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăiește-n pomenirea
Poveștilor cu dulce rost.
Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Își bate și-azi de tine joc.
Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.

440px-George_Coşbuc,_semnătura

(poezii selectate și redactate de Odilia Roșianu)

(sursa foto: theshiningearth.com)