Noaptea cu miros de alge

Ultima dată v-am spus o poveste foarte dureroasă despre o Ană. Ana o să fie numele generic pe care îl voi folosi pentru toate femeile personaje reale, zidite, îngropate de vii în scopurile sau trufiile altora. Adrian M, însoțitorul vieții mele, îmi atrage atenția că, din poveștile de adolescență, lipsește una. Însemnată. Are dreptate. Povestea a jucat un rol crucial în înțelegerea altor oameni și cred că merită să o aflați.

Aveam 16 ani când am preluat șefia redacției revistei liceului meu. Vara, Comitetul Central (CC) al Uniunii Tineretului Comunist (UTC) organiza tabere de creație cu redactorii șefi ai revistelor liceelor din toată țara. Prima tabără am povestit-o în R’Estul și Vestul. A fost momentul în care am trăit intens șocul începutului mini-revoluției culturale, mai precis, al cultului personalității și dictaturii deșănțate ale lui Nicolae Ceaușescu. De atunci am înțeles că nu am unde să mă ascund de politică, oricât m-aș anestezia cu iluzia că fug în cărți, în prietenii, în dragoste sau în frumusețea unei imagini. Astăzi o să scriu despre cea de-a doua tabără. Se petrecea la Costinești, în vara lui 1973. Aveam 18 ani deja. Mă aflam pe fâșia de graniță a adolescenței cu tinerețea.

Costineștiul a fost o oază controlată, dar o oază. Nu avea nimic din platitudinea conformistă a Mamaiei sau a Eforiilor. Acolo mergeau oameni așezați, la odihnă și relaxare, de regulă cu bilete de la Sindicat. Ei ședeau cuminți la plajă, înotau prudent până la geamandură și seara mergeau la spectacole cu cântăreți și artiști comici pe care eu una am început să îi apreciez abia după ce am împlinit 50 de ani și ne amuză cu farmacia inimii: Catena! Cred că înainte nici măcar nu îi ascultam, într-atâta eram de porniți împotriva gusturilor generației propriilor părinți. Costineștiul nu semăna nici cu 2 Mai, nici cuVama Veche, locuri complet necontrolate aparent ale boemei românești. Chiar cred că erau mult mai puțin supravegheate fiindcă activiștii și securiștii nu suportau lipsa de confort decât în doze mici și doar la poruncă mare. Costineștiul era înțesat de liceeni din liga olimpici, de studenți, în genere buni la carte, de tineri profesioniști iubitori de muzică nouă, umor inteligent, creativitate și de sentiment de participare activă la un fel de libertate de vacanță[i].

În acel Costinești am făcut, la cei 18 ani, echipă cu alți 6 redactori din alte județe, așa cum au făcut și alții, din alte județe, ca să acoperim toată țara. Dimineața aveam ateliere de pregătire cu redactori profesioniști și scriitori, după amiaza lucram la propriul nostru produs[ii]. În două săptămâni trebuia să dăm gata o revistă. Dar serile și nopțile ne aparțineau. De obicei rămâneam în aceeași echipă de șapte tineri, majoritatea cu tentative de viitori scriitori, graficieni sau redactori de știință. Cum totul se consuma într-un timp scurt, fiecare încerca să apese pe accelerație: la scris, la înot sub clar de lună, dans la Ring, îndrăgostire, împrietenire. Noroc că la acea vârstă puteam dormi în orice poziție 2-3 ore pe noapte, 30 de minute pe plajă, câte 15 la atelierele mai plicticoase și ne ajungea cât să reînviem de fiecare dată. M-am împrietenit cu una dintre fete, Magda. La venire. Spontan, în tren, ca să nu pierdem vremea. Ea s-a îndrăgostit de T., colegul nostru fermecător, un grafician de excepție. Tot spontan, cam în primele 10 minute de discotecă Ring, T. parcă era pe altă lume. Era cu noi și nu era. Ne privea cald, dar nu ne vedea. Era spectaculos în dans, în desen și în conversație, dar nu reușeam nicicum să îl prindem la fața timpului și al locului. Pe mine asta nu mă contraria, dimpotrivă. Îl găseam pur și simplu un personaj neterestru, o poezie vie, nedirecționat sensibilă, fiindcă el era sensibilitatea însăși. Pe Magda, însă, stilul lui o ucidea cu zile și, mai ales, cu nopți. Dormea mai puțin cu o oră din puținul somnului comun ca să își remedieze micile defecte, să își aranjeze mai chic ținuta, să își pună un fard discret pe pleoape. Își dirija mâinile să i se atingă întâmplător de cele ale lui T, în timp ce făceam macheta revistei. Ieșea pe plajă la ore imposibil de calde să prindă un arămiu strălucitor. Își foșnea fusta maxi în ritmul bluesului pe care îl dansa cu obidă în cerc, ca noi toți, că doar eram o echipă, ce Dumnezeu! Degeaba, pur și simplu degeaba: T. rămânea impasibil. Impasibil sau prost? Era orb sau ce avea? Fata îi era clar dragă, la fel de dragă ca și mine. Numai că ei îi era drag altfel. După o săptămână eu mi-am pierdut răbdarea. Știam că ea o să îi arate totul, dar nu o să îi spună nimic. Asta era tradiția. Fetele nu inițiau verbal relații romantico-erotice, dar puteau da târcoale sugestive. Poate baiatul nu pricepe decât de vorbă. Ei bine, o să îi spun eu. M-am săturat să o văd pe ea tot mai deznădăjduită odată cu scurtarea timpului și a șansei.

Într-o seară i-am spus lui T. că aș vrea să vorbim singuri, undeva pe o colină care separa zona nudiștilor de cea a textiliștilor. Adică în mijlocul a nimic. Am ajuns acolo pe la 1 noaptea. L-am găsit pe T. cu o sticlă de Murfatlar și două pahare șterpelite de la cantină. Sper că băiatul ăsta nu a înțeles aiurea întâlnirea pe care i-am dat-o. Așa că m-am repezit să îi spun din prima secundă:

T., tu ești orb? Nu vezi că Magda e îndrăgostită de tine? Nu pricepi? Sau pricepi și nu îți place fata? Dar atunci măcar spune-i, să nu mai spere ca o fraieră și să se mai dea și în spectacol. Și, mă rog, chiar dacă îți place doar ca prietenă, mare lucru să îi dai un pic de atenție în plus? Să o ții de mână măcar?

El a privit spre largul întunecat, cu valuri sparte în lumina stelelor. A desfăcut sticla de Murfatlar și a turnat două pahare. A scos un pachet de Rothmans, a aprins două țigări și mi-a întins una. Lumea mirosea a alge putrede, a sare, a frumusețe și disperare, a liniște și a dâre de fum. Probabil că nu i-aș mai fi spus nimic. Ce mai era de zis? Până la urmă, eram într-un loc aproape sălbatic, lângă un suflet sensibil și foarte generos, un prieten drag. Numai noi și marea întunecat-sclipitoare. Făceam un lucru interzis: fumam o țigară bună și beam un vin la fel de bun. Curat boem, nimic romantic. Vrajă senină, fără rest.

– Magda e o fata minunată. Dar nu pot să o mint. Nici să îi spun adevărul… Ție însă… tu ești altfel…

Vai, cine m-a pus? Nu cred că aveam tăria să îi ascult o mărturisire de genul: mie îmi placi tu. Cu ce eram mai brează ca el în relație cu Magda? Ce urma să îi spun ei a doua zi? De ce mi-am stricat eu bruma de joie du vivre de fată liberă în tabăra asta?

T. a vrut să mai aprindă două țigări. Mi s-a părut un gest prea intim.

– Lasă că mi-o aprind singură!

El s-a întunecat puțin. După câteva minute și-a întors privirea verde-albastră spre mine. Era scăldată într-o lumină pe care o știam așa de bine.

– Mi-e dor. Un dor sfâșietor. Număr secundele care mă despart de el. Așa trăiesc de doi ani încoace, de când el și cu mine suntem și de când nu putem să fim împreună. Nu ți-aș dori să mă înțelegi vreodată cu adevărat. Nici cât sunt de fericit. Cât suntem. Nici cât sunt de nefericit. Cât suntem. Cum suntem.

T. și-a continuat povestea, cu începuturile lor. Cu fricile și neînfricările lor. O poveste de dragoste care m-a mântuit de prejudecata că singura sursă adâncă a nefericirii vine din neîmpărtășire. M-a durut sufletul pentru ei. Pentru că „ei” nu existau pentru mine până în acea noapte cu miros de alge. Pentru că ei nu trebuiau să existe nici atunci, nici, cum am auzit mai târziu, în vecii vecilor.

Am îngropat povestea lor în mine din clipa în care T. a schimbat vorba, a mai aprins două țigări și am început să vorbim despre întâlnirea de a doua zi cu redactorul șef de la revista Știință și tehnică.

[i][i] În anii 90 mă hazardam (?!) într-o speculație: cei din Mamaia și Eforii au devenit votanții PDSR (FSN aripa Iliescu), cei din Costinești – ai PNL și PD (actual PDL), iar cei din Vamă și 2 mai, ai țărăniștilor și liberalilor.

[ii] În limbaj nou: training și workshop

Imagine de Silviu D. Gherman