De-a candoarea

De-a candoarea ar fi putut să se numească romanul lui Savatie (Ştefan) Baştovoi – Iepurii nu mor.

Titlul original orientează lectura spre descifrarea unui simbol: iepurii – fantome omniprezente ale trecutului; întruchipări ale răului ce se insinuează cu perfidie („Boala era ascunsă în trupurile lor ca un iepure mort, într-o vizuină părăsită.”); dar şi ale neprihănirii. În sfârşit, iepurii ar putea să fie şi prizonierii prezentului („Iepurii au fost înainte sălbatici… Nu erau iepuri care să fie de casă şi care să fie sălbatici. Şi astăzi mai există iepuri sălbatici care trăiesc în vizuini şi se înmulţesc. De aceea şi iepurii de casă ar putea să trăiască în vizuini, pentru că se trag din iepurii sălbatici, numai că aleargă mai încet. Ei ar putea să se înmulţească într-o vizuină şi n-ar mai avea nevoie de cuşti. Trebuie numai să-i înveţi să vină în vizuină. Şi-atunci le pui mâncare bună în vizuină. După ce iepurii o mănâncă, le pui alta. Şi-i ţii câteva zile închişi acolo, ca să nu fugă. Pe urmă iepurii nu mai fug din vizuină, căci văd că este cald şi bine.”) etc. etc. etc.; exerciţiul de hermeneutică a simbolului e inepuizabil.

Cartea lui Savatie Baştovoi este dedicată copiilor sovietici care au crescut mari şi înfăţişează realităţi familiare acestora.

Găsim aici pagini despre oraşul şi despre satul basarabean. Ultimul, un spaţiu literar exploatat cu fervoare de scriitorii din Republica Moldova, este văzut cu o simplitate căutată, dar nu în mod simplist – de către  un copil (o posibilă replică la modul paseist, rudimentar din punct de vedere stilistic şi repetitiv în care acesta este zugrăvit în scrieri ale confraţilor).

Comunismul s-a instalat şi la sat, şi la oraş. În urbe au loc parade şi defilări; la şcoală totul se face cu un exces de zel comunist: lecţiile, ceremoniile de primire în rândul pionierilor, oprobriile publice la care sunt supuşi elevii acuzaţi de vini minore, controalele medicale – la care copiilor le sunt examinate unghiile, părul sau chiar… fecalele (aduse învăţătoarei în cutiuţe de chibrituri, împachetate în foi de caiet).

Iepurii nu mor e-un compendiu de ideologie comunistă asumată şi reinterpretată – în cheie naivă – de către un copil. Apar arhicunoscutele teorii despre omul sovietic nou („Omul sovietic este cel mai bun şi luptă pentru pace. Nimic nu-i este inaccesibil omului sovietic.”); despre ţar şi comunişti („Ţarul era rău şi l-a împuşcat pe fratele lui Vladimir Ilici. Dacă ar fi rămas ţarul la putere, ne-ar fi împuşcat pe toţi…”); despre comunişti şi capitalişti (Învăţătoarea către o pionieră: „– Dar ia să vedem, copiii capitalişti au ce mânca dimineaţa?” Pioniera: „– Nu-u-u. Şi nici nu se duc la şcoală, pentru că părinţii lor sunt foarte săraci şi îi ţin în subsoluri… Copiii din ţara noastră merg în fiecare zi la şcoală şi mănâncă unt, pentru că la noi în ţară a biruit marea Revoluţie din Octombrie şi este pace.”); despre americani şi sovietici („Am strâns ciuperci otrăvitoare pentru copiii din America, să le spele bine cu săpun şi să nu mai trimită bomba atomică peste copiii din Hiroshima. De ce să moară oameni nevinovaţi? Mai bine să fie în toată lumea Uniunea Sovietică!”).

Pe lângă acest nivel realist al cărţii, există unul care adună secvenţe fantastice şi absurde. O fetiţă, Sophie, înveşmântată într-o rochie albă de prinţesă medievală, este purtată pe umeri de tatăl ei printr-o lume diafană, totalmente diferită de cea în care trăiesc ceilalţi – un nesfârşit câmp galben-portocaliu, unde era tot timpul zi şi era soare. Fragmentele în care apar aceste personaje întreţin incertitudinea proprie fantasticului, dar rămân în ţesătura cărţii ca o cusătură neterminată. Sunt apoi capitolele în care însuşi Lenin umblă printre oameni alături de pădurarul Makarîci, ca Dumnezeu şi Sfântul Petru din basmele noastre; uneori, cei doi dialoghează în stilul personajelor din teatrul absurdului.

În sfârşit, Iepurii nu mor e o carte despre un copil, Saşa (Alexandr Vakulovski), care se uită – pe îndelete – la lume.

Din lumea lui face parte şcoala, unde cel mai mult îi plăceau tabloul lui Lenin şi o elevă mai mare, Sonia, de care se îndrăgosteşte când ea îl despăduchează: „Ar fi stat aşa toată ziua, cu degetele fetei mişcându-i-se uşor prin păr, şi el să-i atingă burta cu umărul. Saşa simţi o moleşeală plăcută şi ar fi vrut să-şi lipească obrazul de burta fetei şi să o strângă în braţe.”

Lumea lui Saşa cuprinde casa părintească cu toate acareturile; grădina; dealurile cu buruiană bună de cules pentru scroafa pe care o hrăneşte zilnic şi de care se teme; pădurea de unde adună brebenei şi unde i se năzare că-l vede pe Dumnezeu.

Pământul a cărui rotire îl intrigă („Dar cum se învârte pământul, dacă el stă în aer şi e rotund şi niciun vânt din lume nu suflă tot timpul, ca să îl învârtă?”; „Saşa chiar se gândea că pământul se roteşte într-o clipă. Stă o zi şi o noapte nemişcat şi, în ultima clipă, atunci când trebuie să se rotească în jurul axei sale, se roteşte deodată: baţ!”); planetele, aerul, cometele şi, mai ales, cerul aparţin lumii lui Saşa.

Romanul e şi o crestomaţie cu câteva feluri de a te uita la cer:

Solemn – de la fereastra autobuzului cu care Saşa se duce la şcoală: „Văzu din autobuz copacii şi ogoarele, drumul şi livezile în floare, toată măreţia Patriei sale. Înfloritoare şi măreaţă, sigură şi paşnică. Un cer albastru – cerul Patriei sale.”

Familiar, de pe o buturugă din grădină: „Ce-ar fi fost dacă, în loc să stea pe buturugă, ar fi trebuit să se cocoaţe în copac? Poate că nici nu s-ar mai fi văzut aşa cerul, casele şi dealul. Însă aşa, se vedeau atât de bine! Aşa cum le cunoştea Saşa dintotdeauna, de la înălţimea acestei buturugi… Un nor mare se împrăştia deasupra lui. În altă parte, cerul era albastru, iar peste celălalt deal, se vedeau nişte nori mărunţi.”

Insistent: „Cerul era albastru şi, de te uitai mai mult, vedeai că se mişcă încet de tot, ca o pânză curată pusă la uscat.”

Visător: „Lanul era verde şi se lipea de un cer albastru. Doi nori stăteau nemişcaţi între cele două culori. Şi semănau cu o bucată de puf pe care şi-au smuls-o iepuroaicele. Dacă te lăsai furat, puteai să vezi că-n el se ascund şi iepurii mici, pentru că puful se mişca uşor.”

Lenevind: „Se întinse pe spate şi se uita la cer. Era un cer albastru, cu mulţi nori albi şi fierbinţi, ca nişte miezuri de pâine. Erau atât de aproape şi păreau grei. Saşa se gândea că pe un astfel de nor ar putea să stea Dumnezeu fără să cadă, atât de groşi erau. După ce se uită mai mult, i se păru chiar că Îl vede aplecat peste el.”

Pe sub braţ: „N-a mai văzut niciodată un asemenea cer. Norii parcă mergeau mai repede şi parcă nu mai erau sus, ci jos.”

Jucăuş: „Desfăcu picioarele şi se uită şi se aplecă să privească şi-aşa. Văzu o apă care clocotea sub el. Se trânti la pământ şi se apucă cu mâinile de iarbă. Era atât de înfiorătoare apa aceea. Ce frică i-a fost să nu cadă.”

S-ar putea cita la nesfârşit asemenea fragmente din roman; unele – adevărate poeme în proză.

*

Cronicile consacrate cărţii i-au recunoscut acesteia nişte merite certe. Amintesc doar două dintre ele:

În primul rând – pionieratul. Viziunea auctorială era nouă (va urma o „modă” literară practicată în manieră personală de Dan Lungu, în Băieţi de gaşcă; T. O. Bobe în Cum mi-am petrecut vacanţa de vară; Simona Popescu în Exuvii; Filip şi Matei Florian în Băiuţeii; mai nou – de Liliana Corobca în Kinderland şi de-alţi scriitori care concep lumi ficţionale din perspectiva unor personaje-copii). Tema însăşi (reluată ulterior de Vasile Ernu în Născut în URSS, de Iulian Ciocan în Înainte să moară Brejnev ş.a.) nu mai fusese abordată.

Apoi, altă virtute a romanului e stilul „dezinvolt” (Mircea V. Ciobanu), de o „simplitate subtilă, înşelătoare” (Paul Cernat), „impecabil” (Al. Muşina).

O calitate insuficient remarcată a manierei în care este scris acest volum e poeticitatea – explicabilă, având în vedere sensibilitatea lirică scriitorului. Astăzi, când viaţa în comunism a devenit o temă – literară, cinematografică – supralicitată, romanul se citeşte cu plăcere (şi) datorită acestei dimensiuni poetice. Naturaleţea şi expresivitatea stilului, impresia de libertate, fervoarea inocentă, idealismul cu care Saşa se raportează la propria lume amintesc de Nicolae Labiş.

În Primele iubiri, Nicolae Labiş îşi reaminteşte de copilăria-i exuberantă: „Chiar de-a crescut sub aripile foamei/ Şi-au îngrozit-o bombele-n război,/ Mozaicată-n vesele stridenţe/ Copilăria mea era în toi./ Erau tristeţi sensibile, dar scurte,/ Punctate de naive bucurii,/ Era beţia râsului, deplină,/ În jocurile noastre de copii.” Băiatul simte că în jur se-ntâmplă ceva important: „Tata-mpărţea Scânteia prin vecini – / Odată un vecin a vrut să-l taie. […]/ Eu presimţeam ceva. O tulburare/ Se-adăpostise-n sufetul meu pur./ Încă ţineam un ochi deschis spre jocuri/ Şi-un ochi spre frământările din jur,/ Când tata se-ntorcea trudit acasă,/ Când veşnic cu alţi oameni sta la sfat,/ Mie-mi era din când în când ruşine/ Că-n timpul ăsta eu mă joc, mă bat…” Încercând să pătrundă „a vremii înţelesuri”, băiatul descoperă existenţa Partidului Comunist şi trăieşte o revelaţie: „Şi ochii mei, îndrăgostiţi de dânsul/ Cu strălucirea lui mi i-am umplut, […]/ Şi zile-ntregi n-am fost decât lumină/ Şi numai fericire eu am fost.” Candoarea jucăuşă reapare în poezia Lui Marx – în care idolul comunist e înfăţişat într-o ipostază neconvenţională: „Marx, mi-amintesc şi acuma de tine,/ Zburdai cu puştanul în cârcă.” Cu aceeaşi familiaritate şi-l imaginează Saşa pe Lenin-şcolar, scriind frumos, înclinat spre dreapta, fără să mănânce litere.

Iepurii nu mor a apărut în trei ediţii: în 2002, la Editura Aula; în 2007, la Editura Polirom (textul de faţă are în vedere această ediţie) şi în 2012, la Editura Cathisma. Romanul a fost publicat în Franţa (în 2012), la editura Jaquelin Chambon (Actes Sud), într-o traducere semnată de Laure Hinckel. Apariţia lui a fost semnalată în Le Monde, Le Point, Le Figaro.

Iepurii nu mor este primul roman din Basarabia publicat în limba franceză.

Volumul a apărut și în limba italiană, zilele acestea: I conigli non muoiono mai (trad. A.N. Bernacchia, Keller, 2015).

Sursă imagini: babiekinsmag.com

Foto cover: Odilia Roșianu