Simona Elena Hobincu 
I
Tinerețea bunicii
Eliza coborî tiptil din pat şi simţi podeaua rece sub picioare. Ezită o clipă, dar apoi păşi hotărît mai departe cu tălpile uşor umede lipindu-i-se de podeaua lucioasă.
Călcă pe ţolişor pentru a se încălzi puţin la tălpi. „Dacă aici e atît de rece, afară pe pietrele de la fîntînă cum am să rezist?” se intrebă Eliza cu o uşoară spaimă.
Dar ea era o fiinţă hotărîtă. Tot ce-şi punea în cap să facă, nu exista să nu ducă pînă la capăt.
Cămaşa de noapte albă, de borangic, fîlfîia în jurul trupului ei înalt şi mlădios, făcînd-o mai mult să se înfrigureze, decît îmbrăcînd-o. Părul lung, blond, îi lovea spatele cu mîngîieri uşoare, revărsîndu-se pînă mai jos de mijloc.
Eliza făcu cîţiva paşi pipăind în întuneric după lumînarea ce o pregătise de cu seara, aproape ţinîndu-şi respiraţia, pentru a nu o trezi pe sora ei, Rudinca.
Nu avea voie să vorbească cu nimeni, pînă cînd totul nu era gata. Acum, se mişca mai repede. Deschise uşor uşa pe care o unsese seara cu puţin ulei, pentru a nu scîrţîi cumva. Ieşi în antreţel şi de acolo afară, unde o izbi, cu aripa lui îngheţată, frigul de sfîrşit de noiembrie. Întunericul îi puse în faţă un zid de catifea. După un timp, se mai obişnui cu întunericul, începînd să distingă cîte ceva în jur. Îşi dete seama că sus pe cer sclipeau cîteva stele. „E senin, îşi spuse ea, de aceea e atît de frig!”
Cu timpul, din întuneric începu să se desprindă cîte o imagine fugară. Ceva cenuşiu se mişcă în dreapta, apoi ceva nelămurit pîlpîi în faţă şi aşa, mereu, părea că întunericul naşte forme ciudate, mici sunete, ce rupeau tăcerea ameţitoare.
Eliza începu să tremure tot mai tare. De cît timp stătea oare nemişcată?
…Noaptea de Sfîntu’ Andrei… În această noapte, se spune, strigoii, nălucile colindă, se fac farmece, proorociri… ursitoarele… ursitoarele…
Nu! Nu trebuie să dea înapoi! În seara asta, ea îşi va cunoaşte ursitul! Va face aşa cum o învăţase bătrîna aceea!
Eliza se îndreptă hotărîtă spre fîntînă. Pietrele îngheţate îi ardeau tălpile goale. Puse mîna pe roata fîntînii şi dădu drumul la ciutură cît de repede putu. Lanţul scîrţîi pe butuc şi Eliza se temu să nu trezească pe cineva. Dar, ciudat, în seara asta niciun cîine nu se aude lătrînd în Fălticenii Vechi. În curînd, simţi că ciutura s-a umplut. Pipăi în dosul fîntînii şi găsi paharul pe care îl ascunsese de cu seară. Îl puse cu grijă pe margine. Acum, ciutura se umpluse şi atîrna grea. Se opinti cu putere şi acest efort îi făcu bine, căci se mai încălzi puţin. Ciutura ajunsese sus şi ea umplu repede paharul. Fugi apoi către casă, parcă urmărită de toate stihiile pămîntului. Instinctiv, avu grijă să nu verse paharul.
Intră tiptil în casă, unde căldura o învălui într-o îmbrăţişare blîndă. Abia acum încetă să mai tremure. Intră în camera unde totul fusese pregătit cu o zi înainte. Aici nu dormea nimeni, aşa că se mişca mai în voie. Scotoci după cele două lumînări şi le aprinse. Puse paharul cu apă între cele două lumînări pe măsuţă. Cu grijă, scoase verigheta surorii sale din sertar şi îi dădu drumul la fundul paharului. Acum, inima îi bătea să-i spargă pieptul! Acum!… va afla care îi este ursitul!…Se aplecă deasupra paharului şi pletele blonde se risipiră în jur ca o cortină. Se feri uşor ţinîndu-şi părul, să nu dea peste lumînări. Îşi îndreptă privirea spre centrul paharului şi privi în cercul făcut de verighetă. În timp ce rostea în şoaptă rugăciunea, „Tatăl nostru… carele eşti în ceruri”…, nu-şi lua privirile din cercul magic. O cuprinse o uşoară ameţeală… Apa se tulbură uşor…, apoi, deodată, se limpezi şi văzu clar în cercul verighetei un cîmp înflorit, deasupra un cer limpede şi albastru. Pe cîmp se făcu o cărare, pe care păşea spre ea un bărbat înalt, voinic, cu ochi blînzi, şi o mustaţă răsucită. În mînă, purta o valijoară… Ursitul ei! Fiori o cupriseră pe spate! Eliza dădu să o strige pe sora ei, dar din gîtlej îi ieşi un sunet ciudat,… apoi un strigăt ţîşni în noapte: Rudinca! În clipa aceea, vraja se destrămă şi totul pieri.
Sora ei auzise strigătul şi se dădu jos din pat, orbecăind după raza de lumina ce venea din camera alăturată. Cînd deschise uşa, înmărmuri de spaimă: o văzu pe sora ei, Eliza, albă ca varul la faţă, între cele două lumînări, vrînd parcă să spună ceva, dar neputînd articula niciun sunet. Ochii ei verzi erau enormi şi parcă în ei se răsfrîngeau vedenii din alte lumi.
Rudinca se repezi şi o cuprinse în braţe. Era rece ca o stană de piatră.
Apoi, Eliza îşi reveni; se înmuie puţin, o scutură un frison şi căzu în braţele surorii ei scoţînd cîteva spasme de plîns.
Nu trecu mult şi Eliza – care era o fată energică de optsprezece ani şi înzestrată cu multă voinţă – era din nou calmă şi sigură pe ea. Era bucuroasă acum să-i povestească surorii ei totul: cum o învăţase bătrîna Catinca să-şi vadă ursitul şi cum îl văzuse ea venind pe cîmpul înflorit, un bărbat frumos, voinic, matur, nu ca mucoşii ce se învîrteau pe la poarta ei toată ziua.
Eliza turuia acum întruna şi, cu greu, sora ei reuşi să o potolească şi o lămuri să se culce.
***
În ziua aceea de vară, senină şi tihnită, Eliza porni cu multă bună dispoziţie şi o energie crescîndă îi vibra în trupul bine făcut, pe cînd străbătea drumul prăfos către culmea dealului. În curînd va ajunge la fîşia de pămînt pe care mama ei o avea dincolo de deal şi unde grîul lor se întindea ca peria, mai-mai să dea în copt, dar pe care buruienile riscau să-l năpădească dacă nu ar fi fost stîrpite la timp. Simţea parcă în mîini înţepăturile pălămidei şi arsura din palme cînd va smulge, cu greu, pirul din rădăcină, dar asta îi făcea parcă mai mare setea de muncă.
Eliza era întotdeauna dispusă la orice treburi, era energică şi vioaie, hotărîtă şi încăpăţînată, dar dominată mereu de dorinţa ca în jurul ei totul să emane curăţenie, ordine, frumuseţe. Deşi nu se dădea în lături de la nicio treabă şi mama ei mereu o lăuda spunînd tuturor că ea este sprijinul ei, Eliza cădea de multe ori pe gînduri şi apoi rostea răspicat:
-Eu nu voi rămîne aici. Eu voi trăi în oraş!
-Eliza, dar aici sîntem noi, e pămîntul – încerca mama ei să o lămurească, cum ai putea să ne părăseşti?!
-Aş putea! spunea ea cu încăpăţînare, voi trăi într-o casă mare, mă voi îmbrăca elegant, voi fi o doamnă!
-Doamne sfinte! se mira mama ei, cum s-ajungi tu acolo?!, acolo sînt oameni răi şi multe ticăloşii…
-Vorbe! spunea ea şi apoi tăcea, tăcea mereu….
Cu toată dorinţa ei de a deveni orăşancă, Eliza avea o mîndrie a neamului ei, spunînd cu diverse ocazii celor din jur: „Noi suntem neam de răzeşi, strămoşii mei nu au umblat în opinci, au purtat cizme şi au mers călare!”
***
Acum urca cu vioiciune dealul, în adierea plăcută ce venea pe deasupra ierburilor şi florilor din jur şi sufletul ei cînta de bucurie, căci traversase orăşelul cufundat în soarele de dimineaţă, străbătuse străzile pietruite, curate, admirase faţadele frumoase ale clădirilor, spunindu-şi: „Aici voi locui cîndva… cine ştie peste cîţi ani!…”
Mergea cu paşi vioi şi aproape că nu simţea oboseala urcuşului, cînd avu, la un moment dat, strania impresie că parcă acest moment l-ar mai fi trăit cîndva. Îşi muncea mintea să-şi amintească… oare cînd ar fi putut ca această scenă să se repete identic, dar nu-şi putu aminti. În clipa următoare tresări puternic, cînd îşi dete seama că pe cărare, în faţa ei, se ivise un bărbat.
Încerca să înţeleagă de unde cunoştea ea faţa blîndă, cu mustăţi răsucite, cu început de chelie, înalt, voinic…
Deodată, ochii i se măriră ca de spaimă şi un fior o cutremură din cap pînă în picioare, căci îşi aminti de noaptea Sfîntului Andrei şi de bărbatul ce păşise către ea printre flori, din învolburarea apei din pahar. Era acelaşi: era ursitul ei!
-Bună dimineaţa copilă! îi spuse bărbatul cu o voce atît de înceată şi de blîndă, încît Eliza crezu că era o închipuire. Totuşi răspunse şi ea cu o voce pierdută:
-Bună dimineaţa!
-De unde eşti tu, copilă? mai întrebă el.
-Din Fălticenii Vechi… răspunse Eliza cu mai mult curaj.
-Aaa! de-aici, de aproape. Înseamnă că şi oraşul îl cunoşti bine. Eu voi fi funcţionar aici, în oraş, dar nu ştiu pe unde să o iau să ajung la primărie. Poate îmi poţi explica, fată dragă!
-Vin să vă arăt drumul, spuse ea, căci acum se trezi în ea, adevărata Eliza, care o îndemna să-şi urmeze ursitul.
-Nu, nu te deranja, nu vreau să te abat din drum!
-Nu-i niciun deranj, şi-aşa mă plimbam, rosti Eliza şi ochii îi sclipiră cu lucirile lor verzi.
Bărbatul zîmbi şi mormăi ca pentru sine: „…ochii verzi, niciodată să nu-i crezi…”
Elizei îi veni să rîdă, dar îi fu ruşine că o făcuse mincinoasă.
Acum îl studia pe furiş pe bărbatul de lîngă ea şi se mira de hainele lui elegante; cămaşa cu guler tare, lavaliera, costum elegant, valijoara din mînă era şi ea din piele, iar pălăria din fetru şi-o ţinea în cealaltă mînă. Aşa se îmbrăca doar prefectul cînd venea în vizită şi prin cătunul lor, Fălticenii Vechi, care era un fel de prelungire rurala a oraşului Fălticeni.
Fetei îi era cam ruşine de îmbrăcămintea ei simplă, dar ca de obicei, era foarte curată şi ştia că hainele îi şedeau foarte bine pe trupul ei frumos. Era bucuroasă că îşi pusese pantofi în picioare, căci, la vremea aceea, fetele din sat umblau totdeauna desculţe, mai ales cînd mergeau la cîmp. Doar ea, în dorinţa ei de a deveni o doamnă de oraş, nu suporta ideea să umble desculţă.
-Şi cum te numeşti tu copilă? întrebă bărbatul cu glasul lui blînd.
-Elisabeta, îşi spuse ea numele întreg, amintindu-şi că învăţătorul ei îi spusese pentru prima oară că aşa se numise şi una dintre reginele Angliei.
Bărbatul zîmbi iar şi, puţin ironic, intrebă:
-Şi cîţi ani ai?
-Nouăsprezece! răspunse ea dintr-o suflare, mai adaugînd un an de la ea.
Între timp trecuseră dealul de pe care se vedea în zare iazul, cu ochiurile de apă acoperite de nuferi, trestiile invadînd malurile şi sălciile plîngătoare oglindindu-se în apă.
Se auzi clopotul bisericii Adormirea Maicii Domnului bătînd ora opt.
Bărbatul se întoarse spre Eliza cu privirea blîndă, aţintită în ochii ei verzi:
-Îţi mulţumesc, nu-i nevoie să mă mai conduci. Am plecat de mulţi ani de pe meleagurile astea, dar acum îmi amintesc drumul. Cred că nimic nu s-a schimbat pe aici. Mi-a făcut multă plăcere să mă însoţeşti. Dacă ai vreo treabă pe la Primărie, caută-mă, să te ajut şi eu cu ceva. Mă cheamă Constantin Constantinescu. Ei, la revedere!
Eliza se oprise în loc să-l asculte şi acum el se întoarse şi se depărta cu paşi aşezaţi, încît ea abia putu să îngaime „Bună ziua!” Îi părea rău că nu mai avea vreun motiv să-l însoţească. Oare asta fusese totul? Şi prezicerile?…
Eliza se întoarse şi refăcu drumul mai încet decît la venire, iar în sufletul ei, se minuna mereu de ce i se întîmplase.
Mai era încă cufundată în gînduri cînd ajunse la locul unde grîul lor se întindea pînă spre orizont, ca o mare ce se unduia lin sub bătaia vîntului. Dar peste deal părea că se adunau nişte nori ce nu prevesteau lucruri bune. Eliza se grăbi să smulgă buruienile din lan, încercînd să dea un rost acelei zile. Deşi se grăbea plină de energia ei obişnuită, se părea că furtuna i-o va lua înainte şi treaba ei va rămîne neterminată. Eliza nu se temea de apropierea furtunii, căci se putea adăposti pentru o vreme sub micul bordei săpat într-o margine pentru păstrarea uneltelor ce se foloseau la cîmp.
Nu trecu mult timp şi tunete îndepărtate vestiră că furtuna se hotărîse în sfirşit să se dezlănţuie. Zig-zaguri orbitoare de lumină se revărsau din ce în ce mai aproape deasupra lanului şi zgomotul tunetului deveni asurzitor. Înainte chiar să cadă primii stropi, Eliza scoase de sub acoperişul bordeiului toporul, se îndreptă în grabă către petecul de pămînt descoperit din mijlocul lanului şi înfipse toporul în pămînt, apoi alergă către bordei, unde se ghemui sub acoperiş chiar în clipa în care un fulger orbitor atinse lama toporului şi trăsnetul aproape că îi sparse timpanele. Fulgere albăstrui jucau deasupra fierului, bubuiturile nu mai conteneau, cînd dintr-o dată parcă se rupse ceva din cer lăsînd să curgă şuvoaie nestăvilite de apă, apoi răpăiră cîteva bucăţi de gheaţă, şi din nou şuvoaie de apă, încît credeai că nu se vor opri niciodată.
După puţin timp, însă, ploaia se opri brusc, o latură a cerului se lumină şi în partea opusă se răsuci peste deal un curcubeu imens cu toate culorile răsfrînte ca o imensă coadă de păun. Eliza ieşi din adăpost, admiră îndelung curcubeul, pe care îl considera un nou semn venit din cer. Strînse toporul care încă mai mirosea a ars şi veselă nevoie-mare, o porni spre casă.
Foto: Andi Spot
