Camelia Radulian
„Fiecare stă singur pe inima pământului
atins de o rază de soare:
şi deodată e seară”
(Şi deodată e seară)
Nu intelectualizarea excesivă a limbajului, aşa cum e ea înţeleasă şi folosită de mai toţi marii ermetici ai lumii, e marca sa definitorie, ci dezolarea, însingurarea, stranietatea, resemnarea demnă, cicatricile, zbaterile simboliste amestecate frumos, aproape tandru, cu secvenţe de spirit ermetic. Poezia lui e parcă o perpetuă aducere aminte, scrisă într-o stare de dureroasa inadecvare cu lumea.
Poate că retortele în care îşi prelucrează el astfel cuvintele, uneori până la descărnare de toate sensurile rostite, lăsându-le lor doar sensurile aluzive, care pot fi intuite sau simţite, într-o alchimie care trebuie totuşi să ne rămână nouă secretă până la sfârşitul veacurilor, vine chiar din ermetismul mistico-ocult al anticilor, de la părintele alchimiei, Hermes Trismegistul, dacă nu cumva din poezia pură a lui St. Mallarmé, întemeietorul ermetismului în literatură.
A fost, alături de Eugenio Montale şi Giuseppe Ungaretti, una dintre cele mai mari voci ale poeziei ermetice italiene, dar Premiul Nobel primit de el în 1959 îi consacră valoarea internaţională, inclusiv ca urmare a alegerii lui de a-şi transfera energia poetică într-o lirică angajată şi militantă, de înfierare, fie ea şi aluzivă, a nazismului şi de idealizare a omului nou.
(sursa foto: pu24.it)
Numele lui este Salvatore Quasimodo, (20 august 1901- 14 iunie 1968), poet şi traducător italian.
Îşi ia seva primelor scrieri din tristeţea simbolistului Pascoli şi din sfâşierea crepuscularului d’Annunzio, amintindu-şi obsesiv, cu maladivă melancolie, de vremea copilăriei şi, mai ales, de pământul arid, dar sfâşietor de frumos pentru el, al Siciliei, locul naşterii sale.
„Luna roşie, vântul, culoarea ta
de femeie din Nord, întinderea de zăpadă…
Inima mea e-acum pe-aceste pajişti
în aceste ape înnorate de ceţuri.
Am uitat marea, gravă
cochilie în care suflă păstorii sicilieni,
cantilenele carelor în lungul drumurilor
unde roşcovul tremură în fumul miriştilor,
am uitat pasul bâtlanilor şi al berzelor
în văzduhul verzilor podişuri
pe pământul şi fluviile Lombardiei.
Dar omul strigă oriunde soarta unei patrii.
Nimeni nu mă va mai duce în Sud.
Oh, Sudul e obosit să tot târască morţi
pe malul mlaştinilor de malarie,
e obosit de singurătate, obosit de lanţuri,
gura lui e obosită
de blestemele tuturor raselor
care au urlat moarte cu ecoul fântânilor sale
care i-au băut sângele din inimă.
De aceea băieţii săi se întorc pe munţi,
supun caii sub pături de stele,
mănâncă flori de salcâm pe cărările
din nou roşii, încă roşii, încă roşii.
Nimeni nu mă va mai duce în Sud.
Şi seara aceasta încărcată de iarnă
e încă a noastră, şi aici îţi repet
absurdul meu contrapunct
de duioşii şi de furii,
un bocet de iubire fără iubire.*
Doar atât să fi scris şi era deja de ajuns pentru a fi fost un poet imens.
(sursa foto cover: 2.bp.blogspot.com)
*(„Bocet pentru Sud”, traducere de Ilie Constantin)
