Cocoşii nadoleni (V)

-fragment din capitolul VI al romanului Pe malul de lut al fluviului-

Animalul se opri derutat când văzu om străin în curte. Se propti cu picioarele dindărăt şi holbându-se spre băiat cu ochiul ei drept, mare cât o ceapă, protestă mugind. Era o vacă tânără şi nervoasă, de culoarea scrumului de ţigară, conştientă parcă de nestăvilita putere din trupul ei mare. Asta îi dădea probabil şi aerul acela de independenţă şi încăpăţânare care o făcea să reacţioneze diferit faţă de suratele sale, supunându-se mai greu atunci când era dirijată. Din cauza asta şi Gicu se cam ferea din calea ei atunci când o mai altoia cu ce se nimerea, după cum îi era obiceiul. Mai mugi încă o dată, urmărindu-l cu ochiul ei mare care i se tot rotea înnebunit în orbită şi o porni apoi hotărâtă la deal de casă, unde ştia că are grajdul. Bâţâia cu energie din cap, parcă vrând să spună: Nu ştiu ce caută băiatul ăsta aici, dar nici nu mă interesează până la urmă. Am să mă duc la viţeluşul meu din grajd ca să-i dau să sugă după pofta inimii, până nu vine nebunul ăla cu ciomagul să mi-l ia. Poate am să mai găsesc şi ceva hlujani pe-acolo, că mi s-a cam acrit de la câtă iarbă am băgat în mine de dimineaţă. Uite, na, că şi acum o mai rumeg.

-Jicule, şi faşi? Păzăşti boboşii? Fuji răpidi-n grajd şî nu lăsa ghiţălul sî sugî din toati ţâţili, se auzi din chiler glasul femeii.

Gicu văzuse însă când vaca pornise spre grajd. Luă repede în mână ciomagul noduros de care nu prea se despărţea, plecând în urma ei cu paşi mari, înjurând-o de toţi sfinţii.

Mâncară cu poftă puiul fript cu mămăligă şi usturoi, iar Catrina se apucă să facă nişte turte pentru a doua zi, socotind că cele două pâini nu erau suficiente. Aşa era de fiecare dată când ajungea la ţară. Oriunde ar fi tras, la rudele mamei sau ale tatei, în prima zi se tăia repede o pasăre pentru a fi friptă imediat. După aceea, dacă rămânea în acelaşi loc, de obicei la bunica Catrina, treceau pe cartofi, păstăi, borşuri de zarzavat, fasole uscată sau brânză cu ceapă. Carnea de pasăre sau cea de porc (care mai avea), ţinută la borcan în untură, apărea doar duminica şi numai dacă nu era zi post. Problema lui era că nu prea avea ce face toată ziua la ţară. Altădată poate l-ar fi luat la câmp cu ei, cum mai făcuseră în trecut, să aibă măcar grijă de boi ori să le aducă apă proaspătă de la vreo fântână din apropiere, dar la gospodăria colectivă nu avea ce căuta.

-Bunică, de ce viţelul-i roşcat, dacă Porumbiţa-i sură? întrebă deodată Ionel, cu un aer frămîntat, de parcă numai la asta se gândise de când terminaseră de mâncat.

-Di şi nu-l întrebi pi buhai, mâni, la şireadî? Hi-hi-hi? se repezi unchiul să-i răspundă behăind.

-Barim o litrî di maslini  sî-mi fi trimis mă-ta, oftă Catrina, făcând urechea toacă.

Nu mai veneau butoaie cu măsline la nici o alimentară din oraş, îi explică jenat băiatul, altfel cum ar fi putut uita cât de mult îi plăceau ei măslinele?

Stătură în continuare de vorbă, înserarea învăluindu-i treptat. Bunica aprinse lampa cea mică din chiler, potrivindu-i flacăra în aşa fel încât să nu scoată fum. Pe celălalt perete se profilară umbrele lor uriaşe. Se aplecă apoi să scoată vreascuri uscate din cotruţa de sub vatra sobei de lut. Le frângea pe genunchi, înghesuindu-le apoi în foc. În timp ce întorcea cu mâinile goale turtele fierbinţi de pe plită, suflând peste degete, îl descusu despre situaţia familiei, dar mai ales a tatălui aflat la sanatoriu.

-Apăi, nepoati dragî, cred cî aldi tac-tu o stat mai mult prin spitali dicât acasî sau la servişi. Grea viaţî mai ari ghiata Mitriţa cu el, zise femeia cu înstrăinare în glas, vorbind de fiică-sa ca de o persoană care îi era cunoscută, dar nu ca de copilul ei pe care l-a născut şi l-a crescut.

Aşa era glasul Catrinei, indiferent despre ce vorbea. Emoţia, dacă exista, era ascunsă bine de tot, de parcă i-ar fi fost teamă să-şi exprime sentimentele adevărate. Vocea ei, niciodată ridicată, rămânea aceeaşi în orice împrejurare, poate doar ochii uşor împăienjeniţi o trădau uneori. În rarele clipe când râsul discret şi calm îi lumina faţa, devenea de nerecunoscut. Arăta ca o icoană care-ţi atrage brusc atenţia într-o biserică datorită luminii care nu-i vine de la ferestre sau vitralii, ci dinăuntru. Familia însă îi ignora discursul ei monocord, criticând-o pentru că niciodată nu dădea de-a fuga. Mitriţa, când venea pe la ţară, o urmărea nemulţumită cum se mişca încet şi fără zgomot, de parcă plutea deasupra podelei, comentând mai mult pentru sine: Nu ţi-ar ieşi din pasul ei, s-o omori!

A doua zi, după ce mama şi feciorul plecară dis de dimineaţă, Ionel se trezi abia când soarele se iţi deasupra dealului lui Filimon, iar razele sale pătrunseră brusc prin fereastra iatacului unde dormea, scăldând podeaua de lut cărămiziu într-o apă de lumină jucăuşă. Se gândi că ar trebui să dea ceva apă pe ochi, dar pentru asta ar fi trebui să iasă din casă şi să meargă în chiler unde era căldarea cu apă. Cum nu-i era foame, ca de obicei când deschidea ochii, se întinse după carte, cufundându-se în lectură. Abia după vreo oră, când simţi că-l roade la burtă, închise volumul şi se dădu jos de pe laviţă. Avu grijă să întindă peste cearceaf scoarţa subţire din lână cu care se învelise. În chiler laptele fiert, rămas în ceaunul pe care coaja de mămăligă se desprinsese, era rece, dar avea un gust nemaipomenit. Pe plită văzu şi o crăticioară cu mâncărică de cartofi, presărată cu fire de mărar proaspăt, iar pe masă, învelită într-un ştergar curat, găsi o bucată de mămăligă care nu apucase să se răcească de tot. Se mişca încet bunica, dar nu-i făcea nimeni treburile. Se sculase cu noaptea în cap, făcuse mămăliga în timp ce Gicu avea să mulgă vaca sură, şi gătise ca să aibă ce mânca ei la câmp, dar şi puturosul de nepot pe care îl lăsară în braţele dulci ale somnului de dimineaţă. Poate Catrina nu ieşea din pasul ei, dar cât de bine ştia ea rosturile casei, cum ştia să-şi drămuiască timpul! Mâncă tot laptele rămas în ceaun, dar păstră un boţ de mămăligă pentru Puiulică. Dădu de mâncare la păsări, după cum primise din ajun instrucţiunile. Apoi îşi aranjă îndelung frizura, stâlcindu-şi un coş care-i apăruse pe bărbie. Închise apoi cu grijă uşile de la sală şi chiler şi după ce-i dădu mămăliga lui Puiulică mai făcu ochii roată o dată, înainte de a ieşi din curte, ca un ţăran care ştie unde şi cum trebuie să fie aşezate toate în gospodărie. Află repede secretul închiderii porţii şi după ce ieşi în ulicioară închise zăvorul pe dinăuntru.

Timp de aproape o săptămână, dar nu chiar zi de zi, îşi vizită rudele. Începu cu surorile tatălui său din comună, Bălaşa şi Octaviţa. Ştia că Bălaşa, bolnavă de astm, o să fie acasă, iar pe Octaviţa, care era sănătoasă tun şi mergea de regulă la colectiv, avu norocul s-o găsească acasă pentru că nu se simţea prea bine după o beţie făcută împreună cu bărbatul ei de-al doilea, basarabeanul Pavel Poştaru, care se pripăşise în sat odată cu ocuparea, din nou, a Basarabiei, de către ruşi, în 1944. Primul bărbat al Octaviţei, tânăr ofiţer de carieră, căzuse pe front în luptele de la Cotul Donului. Ionel nu ştia şi nici nu l-ar fi interesat dacă Pavel Poştaru se căsătorise sau nu cu văduva, după ce începuse să trăiască cu ea, dar aflase din familie că Viţa, care suferise mult după moartea ofiţerului, luase darul beţiei după ce-l cunoscuse pe arătosul şi guralivul Pavel. Dintr-o femeie foarte frumoasă şi curată, care făcuse o şcoală de croitorie pe la Galaţi sau Bârlad şi croia rochii domnişoarelor de familie bună din sat, devenise de nerecunoscut în compania lui Pavel. Moldoveanul de peste Prut nu era numai beţivan, avea şi talentul de a intra în tot felul de afaceri, mai mult sau mai puţin legale, care-i aduceau bani la început, dar care deveneau repede păguboase. Într-o perioadă, când fusese achizitor pe la O.R.A.C.A., făcuse niscaiva matrapazlâcuri şi înfundase puşcăria câţiva ani buni. Casa mare cu patru odăi, sală mare şi dependinţe, a bunicilor lui Ionel, Mărioara şi Miltiade Corban, oameni de vază în perioada înterbelică, dar şi înainte de Marele Război, care-i rămăsese Octaviţei în urma înţelegerii dintre fraţi, se degrada an de an şi zi de zi. În ultimul timp se hotărâseră, în urma iniţiativei lui Pavel, să crească raţe. Pereţii se coşcoveau, iar prispa cu cerdac din lemn începuse să se năruie. Intacte rămaseră doar fotografiile de epocă înrămate din holul mare al casei, unde domni îmbrăcaţi la costum şi doamne cu rochii lungi, coafura bogată şi mijlocul încorsetat, rude bogate din vremuri apuse, pozau uitându-se fix în obiectiv. Raţele şi bobocii mişunau peste tot, nu numai în bătătura nemăturată cu săptămânile, plină de găinaţ, dar şi în bucătărie, iar uneori chiar în casă. Te împiedecai de ele peste tot. Hali, hali, de-aişi, nesâmţâtelor! striga mătuşa Viţa cu vocea ei dogită de băutură, lovindu-le fără milă cu piciorul. Câte un răţoi sâsâit protesta, repezindu-se cu ciocul la picioarele ei. Atunci se apleca şi îl lua în braţe, aruncându-l apoi cât colo. Abia atunci, dând cu burta de pământ, răţoiul se îndepărta legănat, fâlfâind aiurea din aripi. Cu totul alta era situaţia la mezina Bălaşa, care locuia într-o casă mare moştenită de soţul ei, Vasile Tanvuia, de la părinţi. Nea Vasile, un bărbat nu prea înalt, bun familist şi gospodar, avea aptitudini deosebite, ştiind să repare aproape orice, nefiindu-i străină nici o meserie care ţinea de construcţii. Se lămurise repede ce era cu gospodăria colectivă şi se reorientase spre şantierele Galaţiului unde construcţia blocurilor era în toi. Muncind din greu în oraşul de la Dunăre, punând ban lângă ban, achiziţionă materiale şi în decursul anilor schimbă casa aproape din temelie. Făcea asta când ajungea acasă, la sfârşit de săptămână. Nu se odihnea ca tot omul, cum ar fi meritat, ci mereu schimba sau adăuga ceva la propria casă, făcând din ea un adevărat conac. Avea deja două fete, Valerica, care trecuse în clasa a II-a, şi Titina, ce abia împlinise trei ani. Amândoi părinţii erau foarte mândri de fetele lor, dar nea Vasile îşi mai dorea un copil care trebuia să fie neaparat băiat. Dorinţa avea să i se îndeplinească mai târziu.

Ionel se pricopsi de la mătuşile lui cu o găină porumbacă[1] şi o raţă leşească. La unchiul Costache ajunse într-o duminică dimineaţă, când ştia că nu se ducea la colectivă. În aceeaşi zi, împreună cu nen-su Costache, se repezi după-amiază la Zârneşti, să-l viziteze pe Culiţă, celălalt unchi pe care-l întâlnise pe drumul Balinteştiului atunci când venise la ţară. O cunoscu astfel pe Rodica, verişoara lui de numai trei ani, o fetişoară slăbuţă, brunetă şi timidă care semăna, cap tăiat, cu tatăl său. Află că la Balinteşti nu rezolvase nimic cu serviciul, dar că i se promisese ceva pentru la toamnă. Cocoşul nadolean îl lăsase acolo, după cum se exprimase, ca să ţină loc de bună ziua. Ionel nu plecă cu mâna goală nici de la cei doi unchi şi chiar se gândea, cum o să ajungă acasă, cu atâta greutate. Între timp, terminând de citit Martin Eden, romanul care îl cam întristase la final, condamnându-l pe erou pentru că-şi luase viaţa, nu mai avea cu ce să-şi omoare timpul la ţară, dar Gicu îl rugă în şoaptă, zâmbindu-i cu înţeles tainic, să mai rămână şi a doua zi, că aveau ceva de făcut împreună pe înserat. Îi promise apoi că a treia zi, fiind duminică, îl va ajuta să meargă la gară cu bagajele. Se puse de acord, dar nu întrebă despre ce era vorba. Ştia că nu ar fi putut scoate un cuvânt în plus, chiar dacă l-ar fi rugat. I-ar fi dat iar apă la moară ca să facă cine ştie ce comentariu sarcastic în stilul acela ţărănesc întortocheat care îl enerva, dar care îi şi plăcea deopotrivă. A doua zi, seara, când veni de la colectivă, Gicu pândi momentul când Catrina trebăluia prin chiler şi îl chemă la deal de casă.

-Uiti şi-i, nepoate. M-am găsât alaltaieri sara, pi şuşă, cu frati-miu Culiţî, chiar în faţa Sfatului Popular. Vinisi în Jorăşti pi la bâdia Costachi sî-l împrumuti cu şeva parali. Cam voia sî pleşi acasî, dar şi s-o fi gândit el şi nu s-o fi gândit, cî dacî tot o ajuns prin Jorăşti, nu-i rău sî-i aţânî lu’ Prâslea calea, adicî mie, sî mai schimbăm şî noi douî vorbi, ca fraţi şi suntem. Ştia cî o să cobor di la praşî, pi Dealul Filimonului. După şi am vorghit di-ali noastri, mi-o zâs cum v-aţi întâlnit pi drum. La urmî di tăt, mi-o mai spus cî n-ar hi rău sî ti duc la vreo vădanî, cî altfel n-o sî-ţi treacî nişi la paştili cailor bubili di pi faţî. Şi zâşi? Faşim safteaua? Şî nu-mi spui c-ai mai fost cu vreo muieri pânî-n sara asta cî nu ti cred. Sau ai fost?

Băiatul, roşu la faţă, rămase cu gura închisă. Ar fi vrut să protesteze, dar pentru o clipă avu în faţa ochilor noaptea aceea cu lună plină de pe malul Dunării, din urmă cu un an, când o fată cu părul rar şi unsuros îl aşteptase întinsă în barcă, după ce doi prieteni, Izu şi Şoni, trimişi de Teu, o vizitaseră mai înainte. Nu se întâmplase nimic atunci pentru că nu aşa îşi dorea să se întâmple.

-După şi ni punim stomahu’ la cali, cu şi legături di buric[2] mai faşi acu’ mama în chiler, merjim în sat ca flăcăii, rânji unchiul cel tânăr, bătându-l protector pe umeri.

[1] Pestriţă

[2] Legături de buric (sau torocheală) – mâncare rea, fără gust (în text are conotaţie de glumă) (arhaisme)

Foto: Andi Spot