Aura Dan 
N-am cui să mă plâng
Şi n-am cui să spun,
Că mă topesc de dor…
De cuibul din care am zburat, acum o puzderie de ani,
De cireşele roşii-gălbui din uriaşul cireş,
De ciobul de oglindă în care vedeam perfecţiunea,
De cearta pe care o purtam, naiv şi-ndârjit, cu natura.
Mă topesc de dor…
De stropeala-ngheţată ce mă-ncânta în zilele de vară,
De frunzele ruginii, uscate, din crângul cu castani,
De lumânările de pe tort stinse dintr-o suflare,
De iubirea ce-o simţeam când aşteptam la poarta mare.
Mă topesc de dor…
De urmele de pe nisipul malului de la Siret,
De protecţia ce-o aveam când furtuna făcea ravagii,
De florile pe care le culegeam, seara, pentru coroniţă,
De vremea în care purtam volănaşe la rochiţă,
Mă topesc de dor…
De carnetul de note plin cu semnături şi satisfacţii,
De pedepse şi de genunchi zgâriaţi la sărituri de garduri,
De iernile în care mă plimbam cu săniuţa,
De tot ce înseamnă amintiri, de tot ce-nseamnă viaţa …
N-am cui să mă plâng
Şi n-am cui să spun;
Că mă topesc de dor…
Sursa foto: pinterest.com
