Caii fără stăpân

Era noapte. Ploua. Picăturile concave cădeau în zig-zag pe țigla de pe acoperiș. Se spărgeau în mii de perle incolore, se înșirau pe fire invizibile și se scurgeau spre pământul însetat ce le sorbea cu înghițituri lacome. Pe copertina de la geamul camerei mele, herghelii de cai claustrofobi dansau pe ritmuri vii de samba. Caii negrii și murani, înfrățiți cu fii despletiți ai cerului,  cu tocuri cui în creștetul copitelor roase, nechezau  sălbatic. Se ridicau în două picioare și  statuile ecvestre  se închinau sculptorului nevăzut. În dans prindeau aripi de păsări flamingo și zburau spre ținuturile copilăriei unde îi aștepta regina friziană împreună cu viitoarele soațe. În adierea domoală a vântului, coama lungă și deasă, bătută cu diamante negre, ce-i săruta copitele, se deschidea precum coada unui păun  și le lumina calea.

—Am ajuns, le-a strigat armăsarul dominant însoțitorilor săi.

—De unde știi? l-a întrebat calul din dreapta sa încordându-și corpul musculos ce strălucea ca abanosul în lumina lunii.

—Am zărit pădurea plutitoare ce ne vizita insula când trăiau părinții și bunicii noștri.

—Mi-o amintesc și eu. În fiecare an, de paștele cailor, sosea în dreptului paradisului verde și o priveam cu uimire cum se legăna pe valurile fluviului. Eram curios ca orice copil și doream s-o văd de aproape, dar glasul neîngăduitor al mamei și privirea aspră a tatălui nostru nu mi-au permis niciodată.

—Era datoria lor să ne protejeze de necunoscut a mai apucat să zică cel ce i se spunea prințul și cu toții au amuțit când au zărit șarpele uriaș ce-și unduia corpul străveziu printre cele două maluri pline de anini și sălcii pletoase.

Prințul și-a privit confrații și după ce a înțeles că și ei au zărit fluviul lângă care se născuseră și-a pliat aripile și s-a lăsat în bătaia vântului care bătea din partea opusă a locului în care trebuiau să coboare. Au zărit-o mai întâi pe regină a cărei coamă desfăcută ca un evantai încă lumina. Ochii lor ageri obișnuiți cu tainele întunericului au deslușit apoi siluetele grațioase ale iepelor tinere din suita regală. Nechezatul semeț al iepei încoronate i-a obligat să se încline în semn de supunere.

—Bine ați revenit! i-a întâmpinat  regina friziană cu un zâmbet .

—Bine te-am regăsit! I-a răspuns prințul privindu-i chipul care nu se schimbase aproape deloc în anii în care nu se văzuseră. Mulțumim că ne-ai adus acasă. Lumina nestematelor din coama ta ne-a fost far și călăuză în drumul lung și greu.

—Sunt fericită că am putut să vă fiu de folos. De fapt, aceasta este menirea mea, să-mi ajut neamul să dăinuiască. Așteptarea a fost lungă, dar a meritat să trăiesc această clipă și să vă văd pregătiți să vă alegeți soațele. Cred că  vă  recunoașteți tovarășele de ghidușii de care v-ați despărțit cu greu. Am avut grijă să crească frumoase și demne ca și voi. Puteți să le dăruiți salbele pe care le-ați adus pentru ele și să vă răspândiți prin paradisul verde care vă așteaptă. Vara și toamna, ce vor urma, vor fi vârsta fericirii și împlinirii voastre.

La semnul reginei, cavalerii s-au îndreptat spre domnișoarele ce le erau sortite și le-au pus salbele pe după gâturile lungi și suple. În schimb, au primit talgere încărcate cu jeratic încins. După ospăț, s-au prins în dansul cailor, iar nechezatul duios le-a  devenit cântec de nuntă. Perechi, perechi, adulmecând aerul sărat, s-au strecurat printre pădurile galerii de plopi albi, de stejari și frasini seculari și de anini sălbatici. Spre dimineață s-au oprit   pe pajiștea plină de ierburi. După ce s-au închinat  spre altarul  dunelor fixate de coaste cu vegetație herbacee, s-au retras la odihnă în poiana umbrită de tei arginti. Cu coamele îngemănate, gât după gât, ochi lângă ochi, sub lumina difuză a zorilor, priveau cum arborii cu trupurile contorsionate pline de noduri, înfășurate în veșminte de liane, de iederă și viță sălbatică  căpătau forme fantastice. Unicorni cu privirea albastră, născuți din apele fluviului, veneau să se ospăteze cu iarbă sărată și frunze de răchită albă. Apoi, se împreunau cu sirenele singuratice și  dispăreau printre valurile călătoare.

***

            Vara și toamna au trecut precum zborul ca săgeata al vulturului cudalb spre muntele de topaz. La începutul primăverii, pădurea și pajiștea răsunau de nechezaturi tinere, semn că mânjii se născuseră și alergau sprinteni în jurul părinților, care nu-i lăsau să se apropie de maluri, unde apele încruntate ale fluviului bolboroseau blesteme crunte spre zăpezile ce se topeau în munte și le obligau să iasă din matcă. Regina, discretă și mulțumită, își mângâia cu privirile supușii.

            Spre mijlocul primăverii,  fața reginei friziene s-a acoperit cu umbre de îngrijorare. Pe celălalt mal  o pocitanie cu înfățișare și miros de molimă colinda din poartă în poartă și își lepăda voalurile cernite.

            Sătenii alergau unii la alții, neștiind cum să-și apere animalele de fiara ucigașă. Regina a ciulit urechile. Glasuri înspăimântate ajungeau până la ea.

—Să mergem la moș Andrei Solomonarul! El cunoaște câte-n lună și câte-n stele. În anii din urmă ne-a salvat cornutele de molimă. Altădată ne-a învățat cum să scăpăm păsările de boală. Sunt sigur că ne va ajuta să ne salvăm caii; brațele și picioarele noastre.

Iapa încoronată și-a trimis sfetnicii să-i adune supușii. În sala tronului, tinerele familii au trecut smerite prin fața reginei. Armăsarii și iepele adulte s-au înclinat și au atins cu fruntea copitele aurite obligându-și odraslele să facă la fel pentru a o recunoaște de stăpână. Apoi, s-au așezat în rând după rang și noblețe. Fii reginei au fost cei dintâi care i-au vorbit.

—Suntem gata să te ascultăm, mamă. Ce vrei să ne spui?

—Vremurile s-au înăsprit. Pregătiți-vă să vă despărțiți de fii voștri. Pe malul celălalt  s-a răspândit molima, dușmanca noastră de moarte. Pe noi ne caută. Suntem norocoși că paștele cailor este aproape. Pădurea plutitoare va ancora în curând și vă va salva urmașii. Încurajați-i și dați-le ultimele sfaturi! Eu voi fi aici și, când va tece primejdia, am să-i ajut să se întoarcă. Mânzele vor rămâne cu mine. Împreună vom merge în grota de sub pântecele muntelui și îi vom întâmpina la sosire.

            Fără să mai aștepte alte îndemnuri, părinții au luat mânjii de-o parte și le-au spus că în curând vor pleca în călătoria vieții lor.

— Pădurea plutitoare vă va duce până la izvoarele fluviului. Acolo, vă vor crește aripile și veți zbura peste coaste abrupte și văi abisale în țara norilor, în inima ploii, printre întinderile ondulate de vânturi .

Ca daruri de despărțire, mânjii au primit  salbe din partea mamelor pentru a le dărui  soațelor la întoarcere, iar din partea taților  câte un safir roz portocaliu să le fie de ajutor în învățarea adevărurilor vieții.

***

            Aron solomonarul părea să nu fie acasă. Când sătenii au cercetat mai bine împrejurimile l-au zărit călare pe un nor.

—Știu de ce mă căutați le-a spus călărețul de pe iapa albă pe care o dirija cu ajutorul cârjei. Va trebui să mergeți cât mai repede cu putință pe malul celălalt al fluviului. Doar prin transfaunație vă veți salva caii.

— Ce-i aia ? se întrebau oamenii.

—Transplant de microbion de la animalele sănătoase la cele bolnave, după cum am citit în cartea cunoașterii viitorului pe care o port mereu în traista mea.

Aflând că există un leac sătenii au pornit în grabă spre pădurea de anini și sălcii pletoase de pe malul de dincolo. Și-au încărcat  sacii cu cele de trebuință și s-au întors la animalele lor. Caii fără stăpân priveau resemnați de după trunchiurile arborilor triști.

—Așadar, au aflat leacul. Ei își vor salva caii. În schimb, fii mei se vor stinge în chinuri, a gândit cu voce tare regina.

La scurtă vreme, Morva s-a răspândit în ținutul cailor sălbatici, unde și-a făcut aliați din umezeală și vânt.  Sporii ucigași s-au răspândit peste tot.  Au pătruns fără milă prin gura și prin nările mândrilor armăsari. Le-au săpat în  piele,  în carne și în oase, în care au plantat sămânța morții. Mărgele mari și dureroase, cu miros de sânge putred, au răsărit pe trupurile suferinde.

            Regina s-a ascuns cu mânzele în creierii munților,  departe de nechezatul deznădăjduit ale cailor fără stăpân. Pe malul fluviului, cortegiul psihopomp acompania orchestra de capete și corpuri descompuse.

                                                            ***

            Amazoana creolă a lăsat să-i cadă voalurile întunericului și a intrat în arenă pe un cal baroc cu gâtul convex. Pe copertina de la geamul camerei mele ploua cu mânji sălbatici ce-și curățau copitele de pojghița aurită, încălțau potcoavele lucrate de Hefaistos și reîncepeau dansul sincron.

Sursa foto: pinterest.com