Un vis

Daniel Cristea-Enache: De la fantasmele cavalerești ale personajului lui Cervantes și ceea ce avea să fie numit donquijotism la nu mai puțin răspânditul bovarism impus de Flaubert, realismul din marile romane e semnificativ și prin ceea ce scapă realității diurne și prozaice. De Borges – ce să mai vorbim!

Observ însă că nu mi-am ținut promisiunea de a vă pune o singură întrebare pe rundă; și mi-ați dat, cu (auto)ironie, exemplul bunicii lui Borges, care număra doar până la doi – și adormea. Un critic raționalist, lucid și ironic visează? Iar ce se repetă în regimul visului are, ca în psihanaliză, o semnificație?

Nicolae Manolescu: Nu, nu cred în psihanaliză. Ca să nu spun că nu mă omor nici după examenele psihologice, deși, în anumite stări de șoc, urmare a unor accidente, ele vor fi fiind necesare. Menționarea naratorului dublu din David Copperfield mi-a readus în memorie un vis. Ai să vezi de ce. Fără legătură cu psihanaliza. De altfel, singurele încercări de a trata operele artistice din acest unghi care mi s-au părut interesante sunt cele ale lui Freud. Sunt, cel puțin aparent, atât de riguroase și de fermecătoare, încât ar fi de mirare să nu fie adevărate.

Visul cu pricina a fost unul recurent. S-a repetat o vreme la intervale neregulate în versiuni relativ diferite. Ceea ce lipsea din toate era însă finalul. În cele din urmă, doi sau trei ani după moartea mamei, visul m-a vizitat din nou. A fost pentru ultima oară. De data asta, se încheia, fără doar și poate. Într-una din versiunile anterioare l-am așternut pe hârtie, de două ori, și l-am publicat. În versiunea finală, fac cunoscut visul pentru prima oară. O precizare prealabilă: n-am acordat atenție niciodată simbolisticii viselor, care îi pasionează pe psihanaliști de la Freud încoace și pe atâția dintre cei care visează, pur și simplu. După părerea mea, visul este o combinație aleatorie și stranie de elemente de viață, fie ele inteligibile, fie subconștiente, cu observația că de subconștient țin, și nu în ultimul rând, și emoțiile, sentimentele, stările noastre de spirit. A căuta drept explicație un cod secret este a răpi viselor cea mai mare parte din farmecul lor inenarabil.

Și acum, iată visul.

Coboram din tren în gara din orașul meu natal, așa cum o făcusem în realitate de zeci de ori, venind în vacanță la bunicii dinspre mamă. Eram copil, zece sau unsprezece ani, purtam pantaloni scurți și țineam în mână o valijoară pe măsura puterilor mele. Nu mă aștepta nimeni, cum se întâmpla de obicei în realitate. Ciudat era altceva: copilul părea, la rândul lui, privit de un adult, tot eu, desigur. Când am recitit de curând David Copperfield, am remarcat aceeași privire peste umărul adolescentului și tânărului povestitor a persoanei adulte care urma să devină. Cu alte cuvinte, mă vedeam pe mine însumi pe peronul gării, urcând apoi bulevardul spre centru, intrând în fine în curtea casei, dar nu în aceea a bunicilor mei în care m-am născut, ci în curtea alăturată a surorii mai mici a bunicii, strămătușa pe care am evocat-o în atâtea rânduri. Casa strămătușii n-avea etaj. La intrare erau câteva trepte de piatră care mi s-au părut totdeauna impozante, după care, odată urcate, dădeai într-o minusculă terasă străjuită de stâlpi albi. Ca la toate casele boierești de altădată din oraș. În vis, n-am urcat treptele. Am rămas în fața casei, mutându-mi valijoara dintr-o mână în alta, nehotărât parcă, și privind ușa cu glazvand prin care străbătea lumina din salonul din față. Nu puteam vedea ce se petrece înăuntru. Dar puteam auzi. Și aici începe lucrul curios.

Foto: Dinu Lazăr

Auzeam tot soiul de zgomote așa zicând gospodărești. Îmi era clar că avea loc masa de seară. Clinchete de pahare, tacâmuri lovite unele de altele, farfurii plimbate de colo-colo cu zgomot, apă sau vin gâlgâind, ba chiar, dacă urechea mea de afon nu mă înșela, clefăituri ale mesenilor. Și pe deasupra acestora, un concert surd de voci. Recunoșteam emoționat vocea mamei, pe a bunicii și pe a surorii ei, care nu avea cum lipsi din casa ei, pe a fraților mamei și, ciulind bine urechea, pe a tatei și pe a bunicului, ei fiind cei mai tăcuți din neam. Din când în când, râsete scurte, ca după glume bune sau după ironii, în care intuiam ca esențial rolul bunicii, singura ironică din familie. Am stat astfel nemișcat, în visul meu, puternic impresionat de atmosfera pe care o știam atât de bine, neîndrăznind s-o tulbur, ca și cum vocea adultului mi-ar fi șoptit de peste umăr că orice mișcare sau orice cuvânt din partea mea avea să-i pună capăt pe loc. Trăiam un sentiment extrem de amestecat: o emoție care mă copleșea până la lacrimi, ca o mare bucurie, și totodată o anxietate teribilă.

Adultul nevăzut care privise de la început peste umărul copilului a măturat fără un gest emoția acestuia, proptit cum era în fața scărilor de la intrarea casei: din perspectiva lui, am înțeles brusc și am fost pe punctul să leșin că nici unul din cei din casă, ale căror voci și râsete vesele le auzisem câteva clipe mai înainte, absolut niciunul nu mai era în viață. Imaginea tulburătoare a familiei reunite, care benchetuia fără grijă în salonul luminat, nesinchisindu-se de mine, oaspete inoportun, îmi parvenea dintr-un trecut care nu mai exista demult, pe care nici măcar nu sunt sigur că-l trăisem aievea, dar pe care, iată, îl visam a nu știu câta oară, cu o uimitoare precizie a detaliilor. Totul s-a încheiat aici. M-am trezit buimac. Visul meu recurent n-a mai revenit după aceea niciodată.

(din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru)

(sursa foto cover: pinterest.com)