Nu sunt ochii mei
primii
sugrumaţi de lacrimi,
tânjind
ȋn hambarul speranţei,
la miez de noapte
după un snop de luceferi
cristalizaţi
ȋn arii de greieri.
Tu m-ai privit prima oară,
mai poţi plânge?!
Am pus de-o parte
fărâmi de amintire brută,
dar sunt claustrofobă,
mi-e teamă că
din zeci de chipuri
de femei
ce ȋţi ȋnchid poemul
ȋn câte secrete
mai poţi evada?
De m-ai ȋnchide
ȋn inima ta,
aș trage fermoarul zorilor
și m-ai vindeca azi!
Ai avea curajul
să ne prindă amiaza
ȋntr-un epilog
fără discernământ
și să uităm
canoanele infirme existenţiale,
să ne pedepsim,
fiindu-ne nouă ȋnșine
până când colţii serii desfigurate
se ȋnfig incisiv ȋn pântecul
aceleiași vine tăinuită de amândoi?
Am pus jurămintele deoparte,
ȋmpovăraţi de atâta nerăbdare,
despărţiţi ȋn aceeași suflare,
ȋntr-o caldă pleură,
purtăm discursul tăcerii
prin refugiul citadin,
cumpănind timpul potent,
dar ștanţat
cu păcate ȋntâmplate.
Ce devoţiune
ȋn trupurile curbate
de tupeul
celui dintâi reflex!
Am lăsat
semnul de carte
ȋntre atriile inimii tale,
numită ca lectură obligatorie
ȋn bibliografia ȋngerilor,
ce ȋncă mă tratează
“all inclusive”
și când fur timp,
ȋmi port secundele
pe tocuri!
Ai un minut la dispoziţie?
(sursa foto: lanoapte.ro)