Nicolae Manolescu
Daniel Cristea-Enache: Noua structură (cum scria Camil Petrescu) are nevoie de „un pic de universal uman” pentru a face ca un roman să depășească conturul contextului său socio-cultural (pe care totuși continuă a-l exprima, fie și indirect, involuntar) și să atingă atemporalitatea? Dar invers? General-umanul necesită o nouă structură epică pentru ca, „turnat” în ea, să prilejuiască o capodoperă?
Pe de altă parte, pare a fi o contradicție în faptul că este nevoie de criticii unei perioade istorice pentru a fixa condiția canonică a unei opere și a o face atemporală. Aceasta se obține – când se obține – printr-un autor încadrat temporal și prin niște critici literari din același/ alt timp istoric?
Nicolae Manolescu: Ceea ce Camil Petrescu numea noua structură e totuna cu proustianismul romanului, așa cum îl interpreta, nu pe de-a-ntregul exact, autorul Tezelor și antitezelor din 1936. Altfel spus, romanul cu narator la persoana întâi și punct unic sau alternativ de vedere, personal și psihologic. Eu l-am botezat ionic. Un roman, în fond, tot realist, dar nu omniscient și obiectiv ca acela din secolul XIX. Așa că zugrăvirea mediului social-istoric face în continuare parte din rețetă. Ceea ce nu exclude, n-a exclus-o nici înainte, universalitatea. Dacă universal-uman nu e, nici roman nu e. N-a fost și nu va fi. Realismul și naturalismul din Madame Bovary sau din Germinal nu înseamnă abandonarea universalității din Don Quijote sau din Robinson Crusoe. Doar noțiunea de realitate se schimbă de-a lungul timpului și, odată cu ea, perspectiva narativă. Realitatea se istoricizează, devine socială și politică, legată mai strâns de viața cotidiană a oamenilor, priviți ca indivizi reali și localizați, dependenți – etnic, moral, religios, – de contextul în care autorul îi situează obligatoriu. Provincia normandă în care trăiește Madame Bovary este mult mai exact și minuțios zugrăvită și mult mai aproape de Franța istorică și socială de la jumătatea secolului XIX decât este Spania quijotică de Spania reală de la răscrucea secolelor XVI și XVII. Iar dacă mic-burgheza nefericită în amor din romanul lui Flaubert putea fi întâlnită în carne și oase în oricare din orașele Normandiei, în Don Quijote supraviețuia Cavalerul unei epoci apuse, specimen nemaiexistent altundeva decât în romanul lui Cervantes.
Foto: Dinu Lazăr
Am recitit săptămânile din urmă David Copperfield, romanul lui Dickens, scris cam odată cu Madame Bovary. Ceea ce m-a frapat mai puternic decât oricând este capacitatea autorului de a-și dota cu viață, dacă pot spune așa, personajele. Nici nu intră bine în scenă și nu le mai uiți. Un gest, o vorbă, un fel de a se îmbrăca, o trăsătură fizică sau de caracter, toate, nenumărate, ți se fixează în memorie definitiv. În fiecare există o părticică din omul universal și totodată una din englezul de rând, indiferent de clasa socială sau de vârstă, trăitor în Anglia de acum ceva mai puțin de două sute de ani. Anglia însăși, Londra sau alte orășele de provincie, iată-le în mizera lor splendoare, cu străzi nepavate, cu mijloace de transport rudimentare, cu case fără lumină electrică, în care ziua și noaptea pâlpâie la flacăra lumânării, cu fanfaronii ei bogați și cu sufletele ei pierdute, o Anglie care, dacă nu ne-ar fi restituit-o romancierii epocii, cu Dickens în frunte, mai viu și mai colorat decât istoricii, ne-ar fi lăsat probabil prea puține și, în orice caz, palide amintiri. Realismul lui Dickens, plin de cruzime și de blândețe deopotrivă, ca și de o ironie care lipsește adesea în romanul de acest tip, ne face să simțim profunda universalitate a personajelor și întâmplărilor, dincolo de realismul precis al grilei narative. Nu e, așadar, nici o opoziție între realism și universalitate, odată omologat romanul englez, francez sau rus din secolul XIX. Diminuarea treptată a realismului într-o bună parte a romanului modern n-a fost să fie spre câștigul lui. Nici, din contra, transformarea descrierii minuțioase a realității în scop în sine, în Noul roman al anilor 1950-1960, în Franța sau la noi, n-a dat roade. Romanul actual, de exemplu, acela nord-american al unui John Irving sau Donna Tartt, e o sinteză între general-uman și social-istoric tot așa de reușită precum romanul sud-american din deceniile trecute. Populat de indivizi caracteristici epocii și locului, vieți foind de bacteriile unui formidabil naturalism, acest roman dovedește încă o dată că, în definitiv, în ADN-ul speciei omul universal există tocmai grație zugravului de medii și de oameni, a cărui pensulă nu ostenește să umple pânza vremii dintotdeauna și de oriunde. Iată cum văd eu lucrurile: realismul romanului este ca Hinterlandul marilor orașe, din care acestea își trag hrana necesară locuitorilor lor.
Borges spunea (mă repet?) că una din bunicile lui reușea să numere doar până la doi și adormea. Așa și eu (de data asta, sunt sigur că nu mă repet!): nu reușesc să răspund nici măcar la două întrebări în același timp. Nu e o problemă: din câte te știu, nu pregeți niciodată s-o reiei pe cea la care n-am răspuns.
(sursa foto cover: freerider.ro)
