Cocoşii nadoleni (IV)

Băiatul nu găsi pe nimeni acasă la bunică-sa, poarta fiind închisă.  Sări gardul cu acea uşurinţă naturală pe care o au băieţii aflaţi încă în creştere, atunci când întâlnesc un obstacol pe care se şi grăbesc să-l excaladeze cu satisfacţie de cuceritor căruia nimic nu-i poate sta în cale. Sui pe prispa de lut şi intră în chiler unde se schimbă de haine şi scoase din sacoşă cele trei pâini, uleiul şi zahărul. Puse alimentele pe masa dreptunghiulară pe care n-o mai văzuse. Cea veche, rotundă şi joasă, împreună cu scaunele acelea cu trei picioare, cioplite din butuci groşi de copac de răposatul bunic Vanghele Mândru, dispăruseră. Luă apoi cartea, un roman scris de Jack London, şi o duse în casă, în prima cămăruţă a iatacului împărţit în două de o sobă tencuită cu lut şi dată cu var. O aşeză cu grijă pe pervazul ferestrei cu un singur rând de geamuri, care dădea în ograda păsărilor, lângă aceeaşi glastră cu muşcate roşii şi lampă cu petrol care nu lipseau niciodată de acolo. Îl ardeau degetele să se apuce de citit. Se şi vedea întins pe laviţa din iatac, aşezată lângă fereastra care îi plăcea atât de mult, cu cartea în mâini, dacă curiozitatea nu l-ar fi împins spre odaia de la faţă, acolo unde bunica ţinea după icoana Sfântului Ilie buchete de busuioc luate de la biserica din gios, cu hramul Sfinţilor Trei Ierarhi. Ca de obicei camera era încuiată, dar mirosul de levănţică şi busuioc ajungea dincolo de tăblia uşii cu geam. Perdeluţa semitransparentă atârnată pe dinăuntru de ochiurile geamului, ornată de broderii cu motive populare, colorate grena, adăuga o notă de mister asupra celor aflate dincolo. Era convins că vechea ladă de zestre a bunicii, rămasă de pe vremea când se măritase, era tot acolo, la mare cinste, acoperită cu vreun ştergar străveziu, cusut cu arnici. Ieşi apoi în ogradă, unde îi atrase atenţia o cotigă cu două roţi care era aşezată lângă gardul din beţe de răsărită[1] care proteja de păsări grădina cu aracii pe care se încolăceau vrejurile de fasole. Căruţul acela înlocuia jalnic carul cu boi confiscat cu trei ani în urmă, când intraseră în gospodăria colectivă. Îl trăgeau cu braţele de ici până colo, ducând gunoiul la râpă sau cărând te miri ce. Mai târziu, peste mai mulţi ani, când lucrurile se mai liniştiră, ţăranii, cu ajutorul fiilor care lucrau în oraşul de pe malul de lut al fluviului, la combinatul siderurgic, începură să-şi încropească căruţe uşoare cu patru roţi. Piesele metalice, făcute în combinat, erau scoase pe furiş şi aduse cu fereală până în sat. Când le aveau pe toate, inclusiv scoarţele de lemn, ansamblau căruţa şi înjugau vaca pe care fiecare ţăran avea dreptul s-o ţină în bătătură pentru lapte. Blânzii boi dispărură demult, de parcă nici n-ar fi existat vreodată pe faţa pământului. Autorităţile locale mai închideau ochii, deşi deţinerea de atelaje de către ţărani era interzisă în continuare.

Juniorul Corban îşi continuă inspecţia şi la vale, acolo unde era grădina de zarzavat cu aceleaşi legume pipernicite, neprăşite la timp şi neudate, în ciuda faptului că la poalele dudului aflat în grădină apa continua să izvorască la rădăcină dintr-o mică groapă, în care putea încăpea lesne o căldare. De acolo se scurgea într-un firicel, până dincolo de gard, în şanţul uliţei. Se duse apoi la deal de casă, acolo unde salcâmii drepţi, numai buni de căpriori[2], se înălţaseră falnici spre cer. Puiulică, sărmanul câine cenuşiu legat în lanţ, mai bătrân cu un an, jigărit şi peste măsură de slab, cu blana scămoşată din loc în loc, îl recunoscu şi începu să scheaune de bucurie. Ştia că băiatul acela, pe care-l vedea atât de rar, îi va da ceva de mâncare, aşa cum avea să facă zi de zi, câtă vreme avea să stea în casa stăpânilor săi. Se repezi în chiler şi luă jumătate de pâine pe care i-o rupse în bucăţele mici pe care dulăul le prindea din zbor. Apoi îl mângâie îndelung pe cap în timp ce animalul scâncea fericit, încovrigându-se. Se duse în grajd unde văzu legat de un par care susţinea ieslea din nuiele, plină cu hlujani verzi[3], un viţel roşcat de vreo patru-cinci luni care întinse botul dornic de mângâiere. Îi scărpină îndelung între ochi în timp ce animalul sufla pe nări mulţumit. Se gândi, părăsind grajdul, că vaca era undeva pe imaşul comunei, împreună cu a celorlalţi săteni, şi avea să se întoarcă seara, odată cu toată cireada satului. Văzu pui şi găini în ogradă, unele negre, dintr-acelea nadolence, de care-i vorbise unchiul său, Culiţă Mândru. Se hotărî să inspecteze puţin şi dulapiorul bunicii din casă, aflat după soba care delimita graniţa dintre cele două mici încăperi ale iatacului, acolo unde îşi păstra bunătăţile: ceva măslinuţe, zăhar, smântânică şi chişleag[4]. Smântâna şi chişleagul le ţinea în ulcele de lut, acoperite cu farfurioare de acelaşi fel. Nu o dată o văzuse Ionel pe bătrână cum se furişa în picioarele goale, cu lingura de lemn în buzunarul de la şorţ. Deschidea aproape cu evlavie dulăpiorul îngust şi delicat, din lemn subţire, colorat vernil. Scotea apoi lingura, pe care o introducea o singură dată în amândouă ulcelele, savurând cu ochii închişi gustul iaurtului şi al smântânii. La urmă, după ce se ştergea la colţurile gurii cu poalele şorţului sau colţurile basmalei înnodate sub bărbie, închidea cu mişcări încete dulăpiorul, rotind cheiţa în broască. Dispărea după aceea, lipăind cu picioarele goale pe podeaua de lut cărămiziu, acoperită parţial de ţolice ţesute la război din cordele tăiate cu foarfecele din cârpe rămase de la îmbrăcămintea şi lenjeria veche. Dar erau şi zile zile când scotea smântâna şi chişleagul de sub obroc, toată lumea ospătându-se cu ele. La masa comună ciugulea ca o vrăbiuţă în timp ce gura nu-i tăcea o clipă, auzind mai puţin sau deloc replicele, continuând să boscorodească singură, după ce fiecare pleca în treburile lui sau la culcare.

După cum se aştepta, dulăpiorul era încuiat. Resemnat, se mulţumi să-şi amăgească foamea cu un coltuc de pâine.

 Spre seară, după chindie, apăru şi mam’ Catrina cu mezinul, flăcăul încă neînsurat. Desculţă, îmbrobodită ca o călugăriţă, cu pestelca[5] care-i încingea mijlocul peste rochia închisă la culoare, croită din diftină, cu puful ros de la atâta folosinţă – o ţărancă bătrână ostenită, venită de la muncile câmpului cu sapa în spinare, care parcă ieşise dintre ramele unui tablou pictat de unul dintre clasicii pictori români – aşa arăta bunica. Gicu, mai înalt decât mumă-sa, cu gâtul lung ca de barză, era mai posomorât ca oricând. Cu picioarele goale şi el, dar şi cu nelipsita-i bască fără ţumburuc, decolorată de soare, trasă adânc pe frunte, putea câştiga titlul de cel mai supărat locuitor al comunei, dacă nu chiar al întregului ţinut al Covurluiului. Minune mare însă, când îl văzu pe Ionel stând în picioare pe prispă, încadrat de rama uşii cu două canate, deschisă numai jumătate, rămase înţepenit în mijlocul ogrăzii, iar faţa i se lumină:

-Uiti, bre, mamî, cî ţ-a venit nepotu’ di la Gălaţi, he-he! hohoti scurt, de parcă ar fi spus ceva menit să stârnească hazul.

-Da’ şi crezi, cî nu l-am văzut? Oi hi io bătrânî, da’ n-am chorât încî, îngăimă abia auzit bătrâna, fără să se uite spre prispă, luând amândouă sapele şi rezemându-le de gardul din lemn putred a grădinii din vale.

-Nu mai sta ca nătărău’, cu gura căscată în mijlocul bătăturii. Şi, n-ai mai văzut băiet di oraş? Puni mâna pi vreun retevei şî altoieşti vreun pui, sî-l tăiem răpidi pânî nu scapâtî soarili după dial.

Gicu, de câte ori trebuia să prindă vreo orătanie, nu avea răbdare şi nici nu prea putea s-o fugărească ca tot omul, ci numai înjurând şi apucând în mână ceva pe care să-l arunce după aripată. Îi venea destul de greu să alerge cu tălpile lui drepte, fără scobitură. Platfusul îl scutise de armată, dar asta nu era tocmai o bucurie, pentru că la ţară oamenii se uitau pe sub sprâncene la ce scutiţi de cătănie, considerându-i cam săraci cu duhul, deşi mai întotdeauna scutirea de serviciul militar era din cauza altor motive medicale. Poate de aceea fraţii mai mari, cu armata făcută trei ani pe muchie, îl priveau mai de sus, dar cu îngăduinţă frăţească, nicidecum dispreţuitoare.

În scurt timp înjurăturile lui Gicu şi cotcodăcelile disperate ale păsării se auziră răsunând până dincolo de malul pârâului. Dintr-o curte vecină, chiar peste drum de uliţa înfundată unde locuiau două familii în două gospodării separate, amândouă purtând numele de Podaşcă, o femeie constată cu vocea ei metalică şi gravă:

-Ari mam’ Catrina musafiri di la oraş dacî aleargă Jicu după găini.

-Auzi! Acu’ ştie şî ţaţa Sanda şi băgăm noi în oalî, nărodule! bombăni Catrina.

-Lasî, mamî, cî-s di-ai noştri, oamini di treabî, răspunse mezinul care reuşise între timp să prindă o puică roşcată şi cu securea în mâna dreaptă se uita după buturuga folosită ca tăietor de lemne.

Sanda Podaşcă, văduvă de război care locuia împreună cu băiatul ei însurat, era o ţărancă înaltă şi voinică, bună prietenă cu Mitriţa Corban. Femeie blândă şi prietenoasă, gata să-ţi sară în ajutor oricând îi stătea în putinţă, nu uita niciodată, atunci când făcea plăcintă sau gogoşi sau chiar numai turte, să vină cu strachina încărcată, cerând să spui bogdaproste pentru sufletul bărbatului ei. Toamna târziu, după ce se treceau toate fructele, iar mustul făcut după zdrobirea strugurilor stătea din fiert şi se limpezea, ajungând vin, scotea, numai ea ştia de unde, ciorchini de struguri stafidiţi, dulci ca mierea, prune sau mere uscate, tăiate felii, pe care le aducea într-un castron smălţuit, pictat cu motive florale, dându-le cu totul de pomană pentru răposatul ei soţ.

Dinspre nordul satului se auzeau mugind, venind de pe islazul comunei, vitele ţăranilor.

-Di şi stai ţapân pi prispî ca un popândău şî nu dischizi poarta? îl luă la rost bunica pe nepot, în timp ce se aplecase şi ţinea cu mâinile pasărea decapitată care mai zvâcnea încă din picioare.

-Păi, de ce? întrebă nedumerit băiatul.

-Ca sî faşi curent în bătătură, hă-hă-hă! îi răspunse Gicu, îndrepându-se cu securea spre beciul de sub chiler unde erau ţinute uneltele.

-Tot jâdan ai rămas, nepoati, îl căină bunica care, continuând să nu-l privească, luase pasărea într-un lighean.

În opinia bunicii, evreii, cei câţiva pe care-i ştia ea că trăiseră la ţară în perioada interbelică, ocupându-se cu micul comerţ, nu aveau habar de muncile câmpului şi nici de treburile unei gospodării de la ţară, deci erau nişte oameni tare nepricepuţi, adică nişte neisprăviţi, aidoma nepotului ei de la Galaţi.

-Sări o dată mai răpidi şî dischidi-i poarta Porumbiţei, mînca-o-ar lupchii s-o mânânşi, cî acu’ o s-o fărâmi, n-o auzi cî-i în huidiţă[6]? mai adăugă bătrâna în timp ce ridica scările prispei din faţa chilerului.

Un muget prelung urmat de o lovitură în poartă, care scârţâi din toate balamalele, îl făcu să sară de pe prispă. Unchiul cel tânăr zbieră din beciul unde se afla:

-Nea, boala dracului! Tot am sî rup io paru’ di schinarea ta într-o zî, o ameninţă el, de parcă animalul l-ar fi putut înţelege.

S-a dat în lături când a deschis poarta, dar n-o făcu prea repede. Porumbiţa năvăli în ogradă ca un taur în arena coridei, iar băiatul căzu în fund. Se ridică repede, stergându-şi cu palma turul pantalonilor. Între degete îi rămase ceva vâscos. Se uită dezorientat în jur, nevăzând nimic de care să se şteargă. Gicu tocmai ieşise din beci şi surprinse momentul la timp ca să rânjească cu buzele făcute paranteză, până la urechi. Nu pierdu prilejul de a-i zice:

-Dacî-ţi treşia prin minti sî iei târnul şela di nuieli, cari-i răzămat di gard, şî ai fi măturat ograda, cât ti-ai bătut pi-aişi di muscî, aşteptându-ni di la dial, nu mai aveai acu’ găinaţ pi fund. Nu-i nimica, tot păţâtu-i prişeput! Ai sî ştii data ailaltă.

-V-aţi luat altă vacă? Anul trecut parcă aveaţi una bălţată, se luă Ionel cu altă vorbă, ignorând comentariul unchiului.

[1] Floarea soarelui

[2] Bârne care formează scheletul acoperişului unei case

[3] Coceni (tulpine) de porumb fără ştiuleţi.

[4] Iaurt

[5] Şorţ de pânză

[6] Uliţă

Foto: Andi Spot