Barbarul balcanic (II)

„Cine era în realitate această fată din Paris? Circe, Euridice, fantoma altei fiinţe, sau pur şi simplu oglinda propriei mele tulburări interioare?” Repetarea la nesfîrşit a aceleiaşi poveşti ia uneori forma unui inel magic, în reiterarea unor străvechi mituri ce ies la lumină de sub veşmîntul tern al banalităţii. Alteori, această reluare desenează rotocolul ameţitor al unei obsesii, un blocaj psihic al unei sensibilităţi ultragiate, învîrtindu-se fără preget împrejurul unei idei fixe. Umbra lui Ismail Kadare mizează pe această subtilă ambiguitate în crearea unei atmosfere deschise spre fantastic, ce încurajează dubla lectură: în cheie simbolică, valorificînd reţeaua intertextuală de referinţe mitologice ori literare întreţesute în canavaua epică a romanului, şi dintr-o perspectivă psihologică, integrînd trama cu substrat politic în literatura traumei, a complexelor identitare şi a marginalizării. În ambele scenarii interpretative personajele sînt doar umbre proiectate pe ecranul mitic ori spectre ale infernului interior. Urzeala epică rescrie o istorie preexistentă şi uşor recognoscibilă, iar cronotopul se dedublează, suprapunînd peste locurile şi momentele profane ale întîmplării un spaţiu distorsionat şi un timp dereglat. Povestea de dragoste dintre cineastul albanez şi fermecătoarea Silvaine presupune transgresarea frontierelor politice, închise de dictatură, dar şi a barierelor psihologice ori a graniţelor firii, ce despart viaţa de moarte şi ceea ce se arată de ceea ce rămîne ascuns. Firul epic din Umbra, dincolo de aparenta sa linearitate, urmăreşte o serie de bucle spaţio-temporale, pe spirala traversărilor şi revenirilor dincolo şi dincoace de oglindă, într-o fascinantă poveste despre iubire şi moarte, despre hybris şi libertate, despre înfruntarea şi „depăşirea limitelor omeneşti”.

Romanul Umbra este construit pe principiul oglinzilor infinite, care multiplică prin reflectare suprafeţele aparent plate, descoperindu-le nebănuite adîncimi simbolice. Trecerea dincolo de oglindă nu este pentru cineastul albanez doar o inocentă deambulare printr-o lume mirabilă. Wonderland-ul lui Alice devine pentru el un spaţiu amăgitor, incert, labirintic, cu capcane şi false ieşiri, propice confruntării cu tenebrele istoriei, dar şi cu monştrii interiori. Paradoxal, lumii închise a Albaniei, cu aer stătut şi glacial de criptă, nu îi corespunde un spaţiu deschis, cu o atmosferă degajată şi neviciată, ci un infern paralel, în care cineastul ratat trece prin probe mai dure decît în ţara sa încremenită într-un timp îngheţat. Cineastul este crispat la început, prins într-o cursă contra cronometru în tentativele sale de ieşire din cofrajul timpului limitat care i se îngăduie la Paris: „Era insuportabil să văd cum se adună orele, ca o plasă strînsă, prin ochiurile căreia căutam în zadar să mă strecor.” Nu întîmplător, pentru cineastul debusolat sub cerul plumburiu al Parisului, ochiurile acestei plase temporale dobîndesc licăriri mitice: prima fată de care îndrăzneşte să se apropie îi pare un mesager al unor forţe obscure, un prieten bizar ia chipul înfricoşător al diavolului, iar banala coborîre într-o parcare subterană i se înfăţişează drept o „rătăcire care semăna oarecum cu căderea în lumea de dincolo”, pictată în tuşele violente ale cercurilor Infernului dantesc. Fiecare gest, oricît de mărunt, primeşte o însemnată încărcătură culturală în acest vîrtej ameţitor ce amalgamează planul şters al lui hic et nunc cu crîmpeie de spaţiu şi timp eterogene şi incongruente: „Era o zi ternă, cu multe spaţii albe, mai ales în intervalul de la zece şi jumătate la prînz. Prin acestea pătrundeau crîmpeie din alte epoci, spaţii şi anotimpuri. Un soi de ghiveci cosmic.”

Surescitarea cineastului frînge lina curgere a minutelor, întreruptă brusc de cîte un „fragment de timp teleportat direct din Albania”, caruselul amintirilor violente ţinîndu-l captiv pe albanez într-un coşmar derutant: „Ca un mecanism stricat, timpul scotea doar rebuturi.” Alteori, rememorînd o întîlnire cu Silvaine, dialogul cu fata i se desfăşoară în minte de la coadă la cap, timpul devine maleabil şi chiar reversibil, curgînd à rebours, ca într-un film derulat invers, cînd rapid, cînd în slow motion: „Maşinăria, vîrtelniţa timpului scotea rebuturi. Ghemuite, parcă deformate de paralizie, zilele se năşteau cu seara la început şi dimineaţa la sfîrşit. […] Dar cel mai trist era să vezi timpul scurgîndu-se invers. Acum eram singur că se desfăşura de sus în jos. Discuţiile cu Silvaine mi se derulau de la sfîrşit la început.” Această stranie dereglare temporală ar putea fi un reflex al „migraţiei timpului”, o variantă a teoriei pitagoreice a „migraţiei sufletelor” construită de diavolul parizian cu alură bulgakoviană, bizarul prieten Jean Marc, care îi aminteşte cineastului de obsedanta figură a unui călător plouat întîlnit în studenţie, într-un tren de noapte ce traversa stepele ruseşti: „Să zicem că te trezeşti într-o dimineaţă şi ai senzaţia că bruma de pe geam, tristeţea care te loveşte pe nepusă masă sau cîteva ore din ziua aceea, poate chiar întregul anotimp, aparţin altei falii temporale, să zicem anului 1163, şi că au rătăcit drumul pînă la noi.” Aşa cum Zidul Berlinului nu este decît un avatar al Marelui Zid Chinezesc, iar moartea lui Jean-Paul Marat o repetă pe cea a lui Agamemnon, şi delegaţiile pariziene ale unui neînsemnat cineast albanez devin incursiunile lui Konstandin în lumea celor vii în căutarea surorii sale Doruntina din legenda est-europeană valorificată de Kadare. Doar că în acest ultimul scenariu, prezentul nu repetă istoria, ci literatura.

Dincolo de tehnicile cinematografice orchestrate cu abilitate de Ismail Kadare în montajul ficţional, Umbra se structurează pe un incitant eşafodaj intertextual. Romanul rescrie vechile poveşti, reia miturile esenţiale, convertind obişnuitul în ceremonial, incidentalul în semnificativ şi banalul în ritual. Scenaristul albanez îşi asumă, succesiv sau simultan, o serie de roluri arhetipale, identificîndu-se cu Orfeu descinzînd în infern în căutarea iubitei sale răpite de moarte, cu Ulise prins în mrejele lui Circe, cu eroul implicat într-o relaţie incestuoasă cu sora sa într-o eddă norvegiană al cărei vers Vith systur se repetă obsedant în ultimul capitol al romanului. Mai mult chiar, cineastul îmbracă deliberat aceste măşti livreşti pentru a se implica mai apoi cu voluptate în procesul descifrării semnelor pe care tot el le proiectează în traseul său iniţiatic şi eliberator. Întîlnirile cu Silvaine devin astfel jaloanele unui periplu misterios, ce se cere mai întîi ambiguizat, învăluit în dense ceţuri livreşti, pentru a fi mai apoi decodat pas cu pas, cineastul fiind nu doar protagonist, ci şi hermeneut al propriei partituri: „Acum, dorinţa de a o întîlni pe Silvaine se transformase în nerăbdarea de a rezolva acest mister. Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu al lor tîlc. Pe geamul aburit de propria mea respiraţie scrisesem un vers din Corbul lui E. A. Poe.” În acest versatil joc al încifrărilor şi dezlegărilor, Silvaine este atît călăuză, cît şi ţintă a unei călătorii dincolo de sîrma ghimpată ce separă Albania de restul lumii, dar şi tărîmurile sterpe ale morţii de cele roditoare ale vieţii: „Uneori chiar aveam impresia că şi Silvaine era de partea lor. Că era chiar mesagerul lor. Nu puteam s-o învinuiesc că juca un rol în această tragedie, şi totuşi, cîtă vreme sarcina ei era aceea a unui intermediar, a unui medium, sau măcar a celui care manevrează semnele, era clar că purta şi ea o parte din răspundere.”

Figură diafană, alunecoasă, deopotrivă apropiată şi depărtată, Silvaine Doré se transfigurează treptat în imaginaţia însetată de simboluri a cineastului: cu părul ei învăluitor, ce emană un parfum liniştitor, prins cu o bentiţă ce îi pare admiratorului ei un nimb sfînt, ea apare „împietrită, ca un cactus milenar în mijlocul pustiei”, o oază de siguranţă şi statornicie într-un spaţiu dezolant. Cu toate că nu instinctul erotic îl apropie pe rătăcitorul albanez de Silvaine, afecţiunea care îl leagă de ea fiind „ceva ceţos, greu de introdus în gama de sentimente”, intimitatea dintre cei doi, resimţită ca o uniune anormală, incestuoasă este punctul terminus al iniţierii bărbatului tînjind după mîntuire, care preia asupra sa destinul netrăit al unei colectivităţi reduse la tăcere. Euridice sau Circe, Beatrice sau Doruntina, Silvaine devine un portal de trecere dincolo de oglindă, spre un alt univers (im)posibil, în care spaţiul se desfăşoară în alt chip şi timpul curge altfel, pe măsura celor mai nesăbuite vise omeneşti: „Cum să-i explic că eu eram aici împreună cu speranţele, cu dorinţele, cu temerile cu blîndeţea şi cu disperarea a mii de oameni şi că ea nu este doar o franţuzoaică tînără, Silvaine, ci femeia biblică, o dimensiune a imposibilului, un vis frumos, născut dintr-un somn tulbure, pe care eu, sfidînd legile firii, aş fi vrut să mi-l însuşesc şi să-l readuc la viaţă?” 

Ismail Kadare,  Umbra. Însemnările unui cineast ratat, Traducere din albaneză de Marius Dobrescu, Editura Humanitas Fiction, 2015, 200 p.

(sursa foto: publishersweeklytumblr.com)