„Cu moartea-n ochi” (II)

Începutul deportării rromilor în Transnistria

Zarva capătă proporții tot mai mari în șatre. Un câine ciobănesc, Kori, mârâie agresiv la străini, iar bulibașa îl ceartă. Câinele intră în cort. Femeile și copiii devin înspăimântați de evenimente care se derulează sub ochii lor. Unii încep să plângă. Roca, „o femeie bătrână, căreia îi ieșeau oasele prin pielea zbârcită de vremurile trecute peste ea”, nu mai are răbdare, tensiunea din șatră crește: „Flăcările focului și pulberea să se aleagă de Antonescu!”. Primarul își prezintă ordinul în fața grupului de oameni: „[…] toți țiganii din România să fie duși cu escortă și scoși afară din țară și duși în Transnistria”. Rromii protestează față de decizia lui Antonescu:

„ – Domnule primar, țara asta nu este a lui Papură Vodă! Este țara noastră! Aici s-au născut bunicii noștri și străbunicii noștri și după ei ne-am născut și noi, să trăiți!

– Voi nu aveți țară, de aceea vă dăm afară din România.

– Mai bine împușcați-ne, să murim aici pe pământul acesta, pe care ne-am născut! a strigat Brati din căruță”.

Șatrele se vor aduna în fața primăriei, iar de acolo vor porni la drum. Încă de pe acum se anunță zile nefaste: „Când au plecat căruțele, femeile plângeau, plângeau și copiii lor, bărbații erau triști, mânau caii și se gândeau unde vor merge și ce gând are Antonescu, ce vrea să facă cu țiganii. Drumul era numai gropi pline cu apă și caii trăgeau greu.”

Bulibașa își aducea aminte de momentele frumoase trăite în șatră, când dansau și mâncau cu toții, când vremurile erau prielnice pentru practicarea activităților diurne. Își aducea aminte și de momentele alături de soția sa, Luba, căreia – privind-o cu tristețe – îi spune:

„ – Nu mă supăra, Lubo, că te bat de nici câinii nu te mai cunosc în șatră! […]

– Fă, Lubo, tu mă bagi pe mine în păcat. De când ne-am luat fă, eu nu m-am săturat de gurița ta! M-ai descântat, Lubo, m-ai mâncat fript, avem trei copii și vine și al patrulea pe drum! Acum, când suntem cu moartea în ochi, îi zice Bulibașa.” Se referea la micul Vali, bineînțeles, cel care avea să se nască peste câteva luni, exact în timpul șederii lor în Transnistria.

Primarul i-a asigurat pe rromi că vor duce o viață mult mai bună decât în România, cu toate că vrăjitoarea Veta, dând cu ghiocul, văzuse exact ce se va întâmpla în viitor, iar viitorul nu era deloc plăcut: „Văd șătrimea noastră într-o țară, într-un pustiu îndepărtat, înconjurată de un gard de sârmă ghimpată, păzită de armată și șatra noastră stă în bordeie de pământ…” Mai mult, auziseră de la oamenii din satul Bălcești că vor fi puși la munci pe pământurile rușilor și că cei care se vor vor fi arși în cuptoare de foc. După 3 zile în care nu au mâncat nimic, au fost căutați de trei jandarmi, dintre care doi nu erau români:

„ – Nu vă speriați, oameni buni, noi nu tragem în voi! Suntem oameni, avem ordin din partea Mareșalului Antonescu să vă strângem pe toți și să vă ducem în Transnistria. Acolo vă dăm case, pământ și vaci cu lapte, să dați copiii la școală și să fiți oameni, să nu vă mai chinuiți umblând pribegi prin sate. Acesta e comunicatul dat prin lege.”

[sursa foto: cultural.bzi.ro]