Mori de vînt

Odată sînt luat și eu într-o călătorie din care nu-mi amintesc decît că stau pe capra căruței lîngă un vizitiu invizibil și văd (e o seară limpede și rece de primăvară timpurie probabil, drumul trece peste un cîmp întins și neted) ceea ce nu mai văzusem niciodată pînă atunci și nici nu aveam să mai văd: morile de vînt, profilate în depărtare foarte distinct pe fundalul unui cer încă purpuriu.

Mă simt mai important pentru că am avut norocul să le văd, nu în filme sau fotografii, ci de-adevăratelea; mă simt, pentru că le-am văzut, mai bogat, mai profund și mai înțelept: sînt convins că datorită lor știu mai mult despre lumea prin care am trecut și despre lumea prin care urmează să trec.

Am mărturisit cîndva că, dacă nu aș fi făcut călătoria în Cuba, nu aș fi scris cartea despre Don Quijote. Dar chiar și după aceea, aș fi scris-o oare dacă morile de vînt nu mi-ar fi ieșit, miraculos, în cale, demult, demult, în prima mea copilărie, într-o seară limpede și rece de primăvară?

–

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)

(sursa foto: artatraditionala.ro)