Maria Morariu 
„Niciodată să nu vorbeşti despre tine cu ceilalţi; provoacă-i să vorbească despre tine în schimb: în această metodă rezidă întreaga artă de a-i mulţumi pe ceilalţi. Toţi o cunosc şi toţi o uită.
Sunt momente când, confruntat cu lipsa de succes, mă întreb dacă nu cumva suntem rataţi, mândri, dar impotenţi. Un lucru mă reasigură de valoarea noastră: plictiseala care ne afectează. Este însemnul calităţii oamenilor moderni.
E uimitor cum, dintr-o dată, în cartea pe care sunt pe cale s-o scriu, un capitol care n-a ajuns încă în faza de redactare pune o stăpânire deopotrivă asupra minţii mele şi trebuie să-l scriu imediat; altfel, nu va fi niciodată bine scris.
O carte cum este volumul al doilea din „Corespondenţa lui Flaubert” mă îmbie mai mult la citit decât un roman, decât un volum de imaginaţie.
Cauza tristeţii din aceste timpuri moderne rezidă în faptul că oamenii caută adevărul în orice lucru şi reuşesc să-l găsească.”
Scriitor, critic literar, critic de artă și publicist francez, Edmond Louis Antoine Huot de Goncourt (26 mai 1822 – 16 iulie 1896) este şi fondatorul Academiei Goncourt. Prix Goncourt este un premiu oferit pentru opere scrise în limba franceză, care recompensează un autor care a publicat „cea mai bună și imaginativă operă în proză a anului”.
Alături de fratele său, Jean de Goncourt, un alt valoros scriitor, au inspirat generaţii întregi de romancieri, iar Theophile Gautier scria astfel despre ei:
„După moartea mamei lor, în 1848, ei nu se despărţiseră nici o clipă; se obişnuiseră atât de mult să-şi ducă viaţa împreună, încât era un adevărat eveniment să vezi un Goncourt singur. Cu siguranţă că nici celălalt nu era departe. Şi totuşi ei nu erau fraţi gemeni.
Edmond era mai mare decât Jules cu zece ani; fratele cel mare era brun, cel mic blond, primul mai înalt decât celălalt; ei nu semănau nici la chip, dar simţeai că în aceste două trupuri se află un singur suflet. Era o singură fiinţă în două trupuri. Asemănarea morală era atât de puternică, încât te făcea să uiţi deosebirile fizice. De cîte ori nu mi s-a întâmplat să-l iau pe Jules drept Edmond şi să continui cu unul conversaţia începută cu celălalt! Nimic nu-ţi atrăgea atenţia că ai schimbat interlocutorul; fratele ce era de faţă relua ideea de acolo de unde o lăsase celălalt, fără cea mai mică ezitare. Ei îşi sacrificaseră reciproc individualitatea şi nu mai formau decât una singură ce se numea „fraţii Goncourt” pentru prieteni şi „domnii de Goncourt” pentru cei care nu-i cunoşteau. Toate scrisorile lor erau semnate Edmond şi Jules Goncourt. În cei mai bine de zece ani de intimitate, nu am primit decât o singură scrisoare care făcea excepţie de la această dulce regulă: era aceea în care nefericitul supravieţuitor vestea cu disperare moartea fratelui său mult iubit. Cât de greu trebuie să-i fi fost mâinii sale tremurătoare să pună această semnătură văduvă, martoră a unui doliu veşnic! (…)
L-am urmat pe bietul Edmond pe tot acest drum al durerii: orbit de lacrimi şi susţinut de prieteni, poticnindu-se la fiecare pas, ca şi cum ar fi avut picioarele prinse într-un fald ce atârna din giulgiul fratern. Precum condamnaţii la moarte ce parcă se descompun la faţă pe drumul ce duce de la închisoare la eşafod, de la Auteuil şi până la cimitirul Montmartre el îmbătrânise cu 20 de ani. Părul îi încărunţise! Îl vedeai cum se decolorează şi cum albeşte pe măsură ce ne apropiam de clipa fatală şi de portiţa joasă unde are loc despărţirea pe vecie. Nu-i o iluzie a mea, mai mulţi oameni ce erau de faţă au observat acest lucru.”
(„Istoria romantismului”, Theophile Gautier, traducere Mioara şi Pan Izverna)
Imagini de pe: postsfromthepath.com
