Nu plânge, maică Românie!

Pe sub streșini de mătase

unduind cărări de munte,

vântul cerne ierni lăptoase

peste ochii plânși de-o frunte.

Supt-a-n sânul ei pribeagul

călător de vise rupte,

peste cetina-i, baltagul

a scris doina-n doruri multe.

Și-a-ndesat pe chip basmaua

și privind spre zări mirată,

a-nhămat pe lacrimi șaua

să nu simtă cine-o poartă.

Se scurgea prin lacrimi cerul

din fuioru-i nins de viață,

frați veniți să-ndure gerul

prăznuiau sub cruci de gheață.

Scrâșnea lutul sub opinca-i

înțărcată-n două maluri,

Prutul legă-n lanțuri frica

trecând Dunărea prin valuri.

Se lăsă-n adâncuri muma

spălând tălpile de sânge,

cerul o-nveli cu spuma

să nu-l vadă cum o plânge!

Foto: Andi Spot