Daniel Cristea-Enache 
Pentru majoritatea scriitorilor noştri activi, literar, în deceniul nouă, momentul decembrie 1989 a reprezentat un adevărat şoc, adaptarea la condiţia de libertate a opiniei şi expresiei antrenînd modificări de profunzime ale unui scris deja format şi consacrat în regimul cenzurii.
Cei care s-au exilat înainte de Revoluţie au făcut experienţa individual, nu colectiv; iar pentru Emil Hurezeanu, ca şi pentru alţii, literatura ca formă de rezistenţă şi codificare simbolică subversivă a devenit, dintr-o dată, insuficientă.
În excelenta ediţie reunind cele două volume publicate pînă acum de poetul echinoxist, primul apărut la vîrsta unei superbe şi estete tinereţi (Lecţia de anatomie, 1979), al doilea, la cea a refacerii editoriale a drumului parcurs (Ultimele, primele, 1994), cîteva interviuri cu Emil Hurezeanu duc spre o aceeaşi concluzie retrospectivă a poetului devenit gazetar. Într-un regim totalitar, poezia nu mai poate fi „pură”, astfel că metafora trebuie, de la un punct încolo al apropierii scrisului de realitate, să facă loc enunţului. Codificarea înţeleasă „de puţină lume” va fi înlocuită, în cazul lui Hurezeanu, prin acţiune publică şi directă, imposibil de desfăşurat într-un interval mai consistent în România lui Ceauşescu, dar la îndemînă, ca opţiune, pentru un intelectual român exilat.
Este exact traseul urmat de poetul rafinat, reflexiv şi estetizant: de la o lirică a jocului subtil de reprezentări la o despărţire regretabilă – dar neregretată – de poezia unei întregi generaţii. Notificarea acestei despărţiri nu vine în poemul care, iniţial, o tematizează, Generaţia cîştigată (remarcabil, dar lucrat în interiorul vechiului cod), ci în excepţionalul manifest Declaraţia de absenţă, scris în 1983 (deci după plecarea din ţară a lui Hurezeanu) şi adresat lui Virgil Ierunca.
Îndeobşte se crede că scriitorii noştri renunţă la paleta artei lor atunci cînd mesajul poemului devine mai puţin echivoc şi cînd textul are directitate; ba chiar cîte un critic „apolitic” îi ceartă pe artiştii mai implicaţi social şi politic pe motivul că şi-ar uita menirea. Declaraţia de absenţă îmi pare a fi, dimpotrivă, vîrful întregii poezii de pînă acum a lui Hurezeanu, cu o panoramare nostalgică şi amară a variantelor de supravieţuire morală în „Epoca de Aur”. Dacă în versurile din Lecţia de anatomie (unde sumarul fusese şi puţin scuturat de cele prea limpezi, pentru a nu pune în pericol publicarea) poetul înscenează un complicat joc al apropierii existenţiale şi distanţării culturale, aici între subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii nu-numai poetice apare distanţarea biografică.
Personajul extras din tabloul unei epoci îi face acesteia radiografia, cu o luciditate neafectată de sentimentalism. Hurezeanu e de altfel un poet cu sînge mai „rece”, un cerebral care înscenează şi pictează emoţiile, urmărindu-le ca pe nişte spectacole de teatru. În cazul de faţă, însă, sentimentul că tinereţea propriu-zisă a rămas în urmă, laolaltă cu ţara părăsită, cu poezia şi cu experienţele unei biografii retezate în două prin exil dă o neobişnuită căldură şi tonuri patetice textului. Patul umil şi sordid de hotel ceauşist devine, în retrospecţie şi în noua sinteză lirică, un „altar clandestin”, iar voluptăţile „ilicite” sînt ritualul ţinut la secret al sfidării mediului constrîngător.
Ceea ce poezia propagandistică valoriza, poemul lui Hurezeanu devalorizează ironic; şi ceea ce versurile „pe linie” socoteau inacceptabil moralmente, în grila eticii socialiste, versurile din Declaraţia de absenţă descriu, evocă şi reliefează: „Mai ţii tu minte patul acela din hotelul/ Muntenia, Transilvania şi Moldova/ Ticsit de recepţioneri şi de distribuitorii lor/ Duşmanii mei şi ai tăi, ai iubitelor şi iubiţilor fără adăpost?/ Mai ţii tu minte oare patul acela cu scrîşnet penibil/ Micul nostru altar clandestin unde deturnam cotidianul/ Micul nostru coşmar climatizat delapidat în pripă/ Din rapoartele voluptăţilor noastre ilicite/ Întocmite fără cusur de fostele noastre iubite/ Şi de actualii lor iubiţi?”. După cîteva versuri, tabloul epocii îşi lărgeşte cadrul, viziunea poetică îngroşînd enumerativ categoriile: „Mai ţii tu minte şuvoaiele de agenţi provocatori/ De măcelari, de traducători, de şefi de protocol,/ De realizatori TV, de vagoane de termoficare CFR,/ De consilii agroindustriale rămase şi rămaşi fără întrebuinţare/ Roşi şi roase de dorul de altceva?”. Deodată, tonalitatea devine biblică, iar materia umană a tabloului pare a intra sub semnul unui blestem istoric: „Cunoşti tu încă pe Paul, Ioan, Luca şi Matei?/ Ei nu mai sînt./ E-un cîntec de surghiun tot ce sînt ei/ De care să nu-i faci vinovaţi pe ei/ Ci pe urmaşii lor şi pe urmaşii urmaşilor lor/ În acelaşi veac şi în aceeaşi patrie/ Cîtă vreme mai intonează cu buzele înroşite/ Şi părul pe bigudiuri imnuri de slavă catastrofei”. Se focalizează din nou pe patul răsturnat-procustian, singurul loc unde mai puteai fi liber: „Mai ţii tu minte patul nostru strîmt şi curat/ Loc de iubire şi de prigoană care ne-a fost şi biserică”. Curînd vine şi invocarea prin adresare, explicită dar atît de poetică, a generaţiei ‘80, cu „puritatea credinţei”: „Dar mai ţineţi voi minte, fete şi băieţi ai generaţiei mele/ Echinoxul trilingv, Cenaclul de luni, Dialogul, Amfiteatrul/ Forumul, Izvorul Mureşului, Festivalul Eminescu, Ars Amatoria,/ Podul, Festivalul de jazz de la Sibiu, Clubul A,/ Întîlnirile de la Sighişoara, serile la Costineşti,/ 15 septembrie la Cluj, 24 ianuarie la Iaşi, 25 decembrie la Bucureşti/ Toate mişcările acelea de masă mai mult bacoviene decît browniene/ Toată epoca aceea de libaţii îngrijorate şi strălucitoare/ Prin puritatea credinţei/ Ale cîtorva inşi fără prihană”. După un veritabil şi emoţionant omagiu adus acestei generaţii de care aparţine, poetul, suprapus discursiv protagonistului exilat, îşi subliniază îndepărtarea, care nu i se datorează.
Exilul ca punct terminus al experienţei generaţioniste, comunitare şi sociale devine, în versurile de final, aproape profetice (poemul a fost scris în 1983), pragul unui nou început. Poemul se încheie acolo unde un viitor mai bun se întrezăreşte vizionar: „Copiii răi plecaţi de-acasă îşi vor îmbrăţişa/ Părinţii buni care i-au izgonit/ Dacă acei copii vor mai avea părinţi/ Iar părinţii vor mai avea memorie/ În resurecţia românească a iubirii aproapelui./ Terorile mari şi mici vor păstra doar un iz/ De mumie bine întreţinută/ În vreun muzeu al dezastrelor îndrăgit de elevi/ Şi ocolit de ilegalişti./ Tot mai mult, fluturi fără cap de mort,/ Vor fi, poate, cum spune Blaga,/ Contemporani cu dînsul şi cu Dumnezeu.” Vocea poetică este a celui care, dincoace de măşti, reprezentări scenice şi autoreprezentări simbolice, îşi asumă integral identitatea ruptă: „Eu am început acest poem/ Ca un fel de poveste despre vietăţi stinghere/ Şi ameninţate într-un pat de hotel./ Dar eu n-am avut decît norocul epocii mele/ Cînd odată în tren călătoream în acelaşi compartiment/ Cu un bărbat care citea./ Am intrat într-un tunel lung/ Şi s-a făcut un întuneric mare./ La ieşire bărbatul avea în continuare/ Privirea aşternută pe carte./ Am înţeles că tot timpul/ În cea mai deplină noapte/ Există cineva care vrea să ştie/ Pentru ca să mărturisească.”
Declaraţia de absenţă nu este doar un vîrf al operei poetice datorate lui Emil Hurezeanu, ci şi un „invers” al acesteia. Poemul e, cu toată întinderea şi ramificarea, centripet, aducînd planurile distincte şi elementele lor definitorii la un numitor comun simbolic. Diferit stau lucrurile în majoritatea textelor din antologie, care, indiferent de dimensiuni, procedează şi avansează prin centrifugare şi dezagregare. Hurezeanu e, încă din prima tinereţe lirică, un expert al poemului „spart”, fără o schemă semantică predeterminată care să contureze imaginile şi să configureze planul referenţial. O mare libertate a asocierilor şi, mai ales, a structurilor dă fiecărui vers o autonomie considerabilă; iar poetului atît de controlat îi „scapă”, în vreo două rînduri, definiţia propriei modalităţi. „Acum nu fac decît să colportez impresiile alea răsfirate”, scrie el în Obişnuinţa cu Ioachim, poem din 1991; iar într-unul din volumul de debut, începe astfel: „Găsesc imagini în preajma acestui moment” – şi urmează imaginile, desigur disparate, fără aderenţă una la alta şi la o anumită logică simbolică.
Antologia de faţă reface traiectoria unui poet original, „hîrşit” şi dezabuzat liric la debut, tot mai implicat politic la maturitate.
Emil Hurezeanu, Opera poetică, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Bogdan Lefter, referinţe critice de Alexandru Dumitriu şi Andreea Teliban, Editura Paralela 45, Piteşti, 2016, 208 pag.
