Pedofilul ucigaș

Pe prima fetiță care fusese violată și apoi ucisă o descoperiseră pe un maidan niște lucrători de la salubritate. Zăcea sub un maldăr de zdrențe aruncate de locatarii din zonă. Peste a doua victimă – tot o copilă până în paisprezece ani – dăduseră într-un tufiș doi gardieni publici care patrulau prin parcul Herăstrău. Contrar obiceiului său, Miron nu făcuse nici un comentariu. Privirea însă îi devenea cruntă ori de câte ori vorbeam despre cele două crime. De-abia când pedofilul ucigaș lovise pentru a treia oară partenerul meu se dezlănțuise așa cum nu-l mai văzusem niciodată.

– Pe ăsta dacă îl prindem îl omor cu mâinile mele! Dumnezeul mă-sii de ticălos! Dar mai întâi îi tai scula și i-o bag în gură. Dementul dracului! Să știu bine c-ajung la închisoare și nu-l iert!

Trecuse o jumătate de an și ancheta bătea pasul pe loc. Între timp, ne mai ocupam și de alte cazuri, unele mai ușoare, altele mai grele. Dar gândul că bestia cu chip de om care le omorâse pe cele trei fetițe e încă în libertate pur și simplu ne înnebunea. Făceam ce făceam și tot la el ne gândeam. Analizam de zeci de ori probele pe care le aveam. De fiecare dată ajungeam la același rezultat. Cu siguranță, victimele fuseseră omorâte în alte locuri decât cele în care fuseseră descoperite. Le aflasem și identitatea – făceau parte dintre copiii străzii. Măcar din acest punct de vedere era o consolare – nu plângea nimeni după ele. Toate trei erau îmbrăcate în haine noi și frumoase. Toate trei făcuseră baie mai înainte de a fi ucise. În clipele mele de răgaz mi-l închipuiam pe asasin cum le ademenește în bârlogul lui, cum le pune să se spele și să se îmbrace în rochițe cum nu mai avuseseră niciodată, cum le dă cu parfum și le rujează ca pe niște femei în toată firea. Îmi imaginam și scenele care urmau după aceea, dar le alungam cu oroare ori de câte ori începeau să mă bântuie. Și nimeni nu ne oferea nici o informație mai de Doamne-ajută.

Orașul era cuprins de nebunie. Părinții nu-și mai lăsau odraslele singure. Iar poliția era făcută albie de porci și de către cetățeni, și de către presa ațâțată de un subiect atât de gras. Nu ne mai ocupam doar eu și Miron de caz, o întreagă armată de polițiști scotocea în dreapta și în stânga fără nici o speranță de a-l descoperi pe făptaș. Urmele lăsate nu duceau nicăieri.

A mai trecut o vreme și țăcănitul a lovit din nou. O puștoaică dispăruse din intersecția unde spăla parbrizele mașinilor oprite la stop și împărtășise soarta celorlalte trei. Călina fusese găsită tot pe un maidan, printre ruinele unei case demolate. Dar de data asta aveam un martor. Acesta o văzuse cum începuse să spele parbrizul unui Mercedes, nu reușise să-l curețe până se pusese culoarea verde, discutase ceva cu cel de la volan și se urcase în mașină. Din păcate, martorul nu-i reținuse numărul și îl văzuse doar vag pe șofer. Își închipuise că Mercedesul, cu parbrizul pe jumătate curat, iar cu cealaltă jumătate acoperită de mâzgă, oprise mai încolo pentru ca fetița să-și termine treaba. Spre deosebire însă de celelalte victime, la una dintre gleznele Călinei descoperisem o bucată din sfoara de nailon cu care asasinul o legase.

Am împărțit orașul în mai multe zone și am luat la rând magazinele unde se vindea așa ceva, în speranța că vom da de o urmă. Eșecul a fost total. Chiar dacă unii vânzători își aminteau cui vânduseră un astfel de articol, cumpărătorii respectivi se dovediseră a fi persoane respectabile, cărora nici prin gând nu le-ar fi trecut să comită fapte de o asemenea grozăvie. Ne-am lăsat păgubași; căutarea noastră nu ducea nicăieri.

Eu și Miron stăteam tufliți în biroul nostru și încercam să vedem dacă nu puteam ajunge la făptaș pe o altă cale. Dar tot ce ne trecea prin minte era de un ridicol fără margini.

– Ar trebui să-i întindem o capcană, zise Miron.

Să plantăm la o intersecție o fetiță drăguță care să spele parbrizele. Cine știe, poate bestia mușcă momeala…

– Fugi de-aici! Copila s-ar da de gol imediat. Și o mai pui și în primejdie. Ar trebui altceva.

– Ce?

– Dacă aș ști…

Tocmai atunci a intrat furibund Ăl Mare. Noi doi am înghețat.

– Dați drumul la televizor!

Miron a găsit cu greu telecomanda rătăcită printre hârțoagele noastre și s-a uitat întrebător la Ăl Mare.

– Pe România 1!

Partenerul meu a apăsat pe unul dintre butoane și pe ecran a apărut imaginea unei săli somptuoase.

– E o cuvântare care ne privește pe noi! Chisăliță ne face.

La tribună se afla unul dintre cei mai mari demagogi pe care i-a avut țara asta vreodată, care adunase osânză și în celălalt regim și care, și acum, se bucura de toate favorurile, reușind să se bage pe sub pielea tuturor atunci când avea un interes. Glasul lui tuna, iar privirile îi scăpărau de furie. Era într-una dintre binecunoscutele lui transe care îi înșelau pe toți cei care nu știau ce poamă este. Un teatru ieftin, cu priză la mulțime.

– Până când o să mai tolerăm ca poliția, plătită din banii contribuabililor, să fie incapabilă în stoparea lanțului de crime oribile comise de un dement? Până când vom mai suporta oprobriul public care se răsfrânge și asupra noastră, domnilor colegi, pentru că nu suntem în stare să avem în fruntea poliției oameni capabili, niște adevărați profesioniști?

Imaginile luate din sală îi arătau pe „domnii colegi“ că se sinchisesc prea puțin de vehemența apostrofărilor. Pe ei individul nu-i mai înșela demult. Asta însă nu părea să-l deranjeze pe insul umflat de chiolhanurile pe care le trăgea zilnic.

– O să-mi spuneți că e vorba despre niște amărâte copile ale străzii, pe care nu le plânge nimeni. Ei bine, vă asigur că eu plâng după ele. Mă face să plâng orice agresiune împotriva ființei umane, indiferent pe ce treaptă socială se află ea.

Într-adevăr, insul mai avea puțin și începea să plângă. Dacă n-ar fi fost Ăl Mare lângă noi, nu m-aș fi putut abține să nu exclam: „Mare circar ești, coane!“

– Cum adică? Nu vă umpleți de mânie știind că un criminal circulă în libertate? Un pedofil sinistru care violează și apoi străpunge inima victimelor sale cu un bisturiu? Și care, chipurile ca să i se ierte păcatele, mai scrijelește și semnul crucii pe pieptul lor gingaș? Domnilor colegi, …

Nu l-am mai ascultat și m-am uitat la Miron. La rândul lui, acesta își ațintise privirea asupra mea. Parcă hainele de pe el luaseră foc.

– Are dreptate, zise Ăl Mare. Freacă podelele cu noi, dar are dreptate.

Nici eu, nici Miron n-am zis nimic. Am continuat să ne uităm buimaci unul la altul. Pentru că numai noi doi știam de semnele cu pricina. Niște cruci mici, pe care le-ai fi putut lua drept niște zgârieturi. Nu suflasem o vorbă nimănui despre ele. Iar presei cu atât mai mult nu i se furnizase informația asta.

Într-un târziu, mi-am auzit glasul care parcă venea de la mari depărtări.

– Cum ziceai, Miroane? Îi tai scula și i-o bagi în gură? Ești invitatul meu.

Dar Miron se schimbase la față și mă privea în continuare ca și cum m-ar fi văzut pentru prima oară.

(sursa foto: sereniti.ro)