Întâlniri în nanospaţiu

Sunt un pasionat al literaturii ştiinţifico-fantastice (sau science fiction, sau sci-fi cum i se spune astăzi). Aveam doi ani când Adrian Rogoz a început în 1955 să publice „Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-fantastice” cu sprijinul revistei „Ştiinţă şi Tehnică”. Era, cred, un fenomen unic în literatura est-europeană, uimitor de sincron cu fenomenul „fanzine” – al magazinelor de literatură populară care constituiau unul dintre principalele vehicole de propagare şi distribuire a genului în lume şi în special în Statele Unite, în acea vreme. În aşteptarea studiului critic pe care sunt sigur că îl vor scrie mai devreme sau mai târziu colegii mei literaţi despre acest fenomen, voi menţiona că pasiunea sădită de prezenţa broşurilor bi-lunare cu 32 de pagini la căpătâiul patului meu de copil şi adolescent s-a transformat într-o pasiune de lectură pe viaţă. Multe învăţăminte, vise, călătorii imaginare, dar şi planuri reale de cercetare şi proiectare în meseria mea de inginer s-au născut din această pasiune. Şi în plus o zicală, hai să o numim „Legea Întâia a lui Dan despre literatura ştiinţifico-fantastică”, care sună cam aşa:

„Orice tehnologie, sau orice fenomen ştiinţific sau social imaginat de literatura ştiinţifico-fantastică va deveni mai devreme sau mai târziu realitate.”

Vă provoc să demonstrați contrariul!

(sursa imaginii https://www.price.ro/specificatii_michael_crichton_prada_37712.htm)

Unul dintre scriitorii mei preferaţi în gen este Michael Crichton (23.10.1942 – 4.11.2008). Soarta omenirii este pusă la grea încercare în multe dintre cărţile sale. Unul dintre primele sale romane, cel care m-a cucerit şi m-a transformat într-un „fan” al său pe viaţă a fost „Germenele Andromeda” („The Andromeda Strain”) publicat în 1969 şi apărut în traducere românească în 1976 la Editura Univers. Era vorba, în acea carte, despre un germene extra-terestru adus accidental pe Pământ de o misiune spaţială, care trece printr-o mutaţie care periclitează întreaga specie umană. Apar aici deja câteva teme dominante ale romanelor lui Crichton, de la biotehnologie (ştiinţă care era în fază embrionară la data scrierii cărţii) la relaţia între cercetarea guvernamentală şi mai precis, cea cu scopuri militare şi viaţa societăţii.

Regăsim o parte din aceste teme şi în „Prada” („Prey”), una dintre ultimele sale cărţi, publicată în 2002, cu câţiva ani înainte de moartea sa (a fost răpus de cancer) în 2008. Eroul cărţii este un programator de calculatoare şomer a cărui soţie lucrează la o companie de nanorobotică numită Xymos. Nanorobotica era în 2002 (şi este încă şi astăzi) un domeniu extrem de avansat al tehnologiei robotice care constă în fabricarea de maşini mai mult sau mai puţin inteligente ale căror dimensiuni sunt măsurate în unităţi de măsură de un miliard de ori mai mici decât un milimetru. Nanoroboţii au aplicaţii extrem de diverse, de la investigaţii şi operaţii medicale cu o precizie inaccesibilă prin alte mijloace, la descifrarea secretelor structurii şi rezistenţei materialelor şi determinarea compoziţiei chimice a sângelui şi ţesuturilor umane. Ce se poate întâmpla însă când şi dacă nanoroboţii ar putea comunica între ei, şi-ar coordona acţiunile şi ar acţiona individual sau în grupuri ca fiinţe inteligente, dotate cu capacitatea de a învăţa, a se înmulţi, a dobândi caracteristici sociale? Răspunsul la această întrebare poate căpăta aspecte pozitive sau de coşmar şi desigur, cele din urmă au prioritate în lucrări care combină genurile „science-fiction” şi „horror”. Scenariile de acest gen au căpătat şi un nume şi au generat şi un sub-gen literar numit „grey goo” – poveşti apocaliptice în care existenţa omenirii este pusă în pericol de roboţi microscopici creaţi prin tehnologii nanomoleculare care se organizează şi se înmulţesc ajungând să consume întregul univers cunoscut, fenomen cunoscut şi sub numele de ecofagie. Microroboţii din „Prada” lui Crichton se grupează în roiuri care apoi încep să mimeze până la identificare organisme perfecţionate, doar că imaginaţia scriitorului creează monştri în care fiecare moleculă componentă este un organism perfecţionat. Mai mult nu voi dezvălui, vă recomand să citiţi cartea apărută şi în traducere românească în 2003 la Editura Lider.

(sursa imaginii http://www.extremetech.com/extreme/185737-researchers-may-have-solved-graphenes-production-problems-cleared-way-for-mass-production)

Pentru ca Legea Întâia a lui Dan să poată fi verificată în acest caz, primul element care ar trebui să se realizeze în practică este comunicarea între nanoroboţi. În această privinţă avansurile ştiinţifice din ultimii ani sunt remarcabile. Să învăţăm cu această ocazie câteva cuvinte noi pentru majoritatea dintre noi. „Grafenele” („Graphennas”) sunt antene miniaturale compuse din „grafen” („graphene”) de carbon, aceştia fiind o formă de organizare a anumitor substanţe, în acest caz carbonul, în structuri care arată ca nişte plăci de dimensiuni atomice, formate din atomi de carbon grupaţi în celule hexagonale. Tehnologiile tradiţionale de producere a antenelor miniaturale din materiale clasice cum ar fi anumite metale nu pot coborî sub o anumită dimensiune. Proprietăţile carbonului fac posibilă şi miniaturizarea la nivele nanometrice, permit o excelentă conductivitate electrică şi captează semnale de bandă foarte largă, adică frecvenţe foarte înalte, în spectre neutilizate până în prezent. Rezultatele publicate în ultimele săptămâni (între altele de cercetători de la Universitatea Politehnică a Cataloniei din Barcelona) arată posibilitatea fabricării unor antene din aceste materiale cu performanţe de transmisie pe distanţe mici (centimetri) şi mijlocii (de ordinul metrilor), adică la dimensiunile corpului omenesc (pentru aplicaţii „wearables”) sau ale camerelor de locuit (comunicaţii în locuinţe sau birouri). Organizarea în grupări („clusters”) cu relee permite cu uşurinţă extinderea distanţelor de transmitere a informaţiei. Prezentând rezultatele, tânărul cercetător Sergi Abadal menţiona că este pentru prima dată când se poate estima că domeniul nano-antenelor face tranziţia de la cercetare academică la implementare industrială, şi că realizarea de dispozitive electronice cu grafene se află la 5 până la 10 ani distanţă.

Unul dintre elementele fundamentale pentru transformarea viselor sau a coşmarurilor în realitate capătă deci contur. Despre inteligenţa artificială, sisteme cu auto-învăţare şi auto-organizare am mai discutat în articolele rubricii CHANGE.WORLD. Dacă va fi vis frumos sau coşmar apocaliptic? Vom trăi, vom vedea, vom scrie.